Cum să accepți că nimeni altcineva nu-ți ruinează viața decât tu, după Nietzsche, Freud și alți gânditori care nu-ți servesc scuze
Viața ți-e distrusă? Felicitări! Ai găsit vinovatul: ești tu.
E o plăcere periculoasă să dai vina pe altcineva. E ca o pastilă amară, dar pe care o mesteci cu poftă. Profesioniștii în distrugerea vieților – și nu mă refer la manageri, ci la noi toți – sunt campioni la a-și externaliza eșecurile. Dar dacă ai ajuns până aici, cu nervul ăla care încă arde, ia aminte:
Nimeni nu-ți ruinează viața fără semnătura ta, cu pixul, subțire, cu ștampilă și amprentă digitală.
Am citit Nietzsche, m-am speriat puțin. Dacă înțelegi că singur ești responsabil pentru ce devii, te trezești cu tot arsenalul de scuze pe care le-ai lustruit ani în șir făcându-se praf.
Freud a zis-o mai rece: libertatea te sperie pentru că responsabilitatea doare. Nu depresia, nu mama, nu șeful, nu horoscopul. Tu, cu mâinile murdare de alegeri.
Jung? Mai dur: ce te enervează la alții e umbra ta nerecunoscută. Dacă-i urăști pe proști, e semn că nu ți-ai rezolvat prostia din tine.
Viața perfectă? Albă, fără pete? Spal-o tu, cu haosul și greșelile tale.
Adler, Fromm, Frankl? Sunt doar traducători ai lui Nietzsche, dar ideea rămâne:
Nu contează ce ți se întâmplă, ci ce alegi să faci cu asta.
Vrei sens? Creează-l. Vrei liniște? Coboară în iadul interior și fur-o.
Lumea o să continue să dea vina pe alții: părinți, iubite, șefi, horoscop, Marte retrograd.
Tu însă, dacă ai tupeul să-ți recunoști partea de vină, ești liber.
Sau cum zice Nietzsche, dacă te uiți în prăpastie, măcar fă-i cu ochiul.
