Despre conflictul israeliano-palestinian și israeliano-iranian: manipulare, ură de tabere și un apel la umanitate, din partea mea, un ateu
Să stabilim de la început, ca să nu existe confuzii și comentarii cu „Doamne-ajută”: sunt ateu. Nu cred în profeți, în rai, în iad, în răzbunarea divină sau în minunile făcute la comandă, cu rezervare din timp. Cred în oameni. Asta mă face, aparent, o specie pe cale de dispariție în vremuri în care fiecare are o tabără, o cauză și un dușman.
Și sincer? Nu-mi plac taberele. De nicio culoare, religie, naționalitate sau marcă ideologică. Când aud „Tu cu cine ești?”, îmi vine să răspund „Cu scârba de toți cei care pun întrebarea asta.”
Aleg umanitatea. Aleg viața trăită lângă oameni, nu deasupra lor, nu împotriva lor. Nu cred că trebuie să-ți alegi o echipă ca să meriți compasiune, drepturi sau demnitate. Asta nu e fotbal, e realitate. Și e urâtă rău când o lași pe mâna fanaticilor cu scripturi sfinte în buzunarul de la piept și interese meschine în cel de la pantaloni.
Mă uit la conflictul israeliano-palestinian-iranian și nu văd „binele” și „răul”, cum ne-ar plăcea să credem. Văd oameni prinși într-o ruletă rusă condusă de manipulatori profesioniști: politicieni care mestecă pacea în conferințe și o scuipă pe străzi, lideri religioși care aruncă cu dogme mai repede decât aruncă alții cu pietre, și influenceri de cafenea care „susțin cauza” de pe canapea, între două story-uri cu avocado.
Eu îi disprețuiesc pe toți acești profitori de ură. Sunt vampiri emoționali care se hrănesc cu moarte, cu suferință, cu resentiment. Fac rating, audiență și alegeri din fiecare tragedie. Și râd în barbă când noi, muritorii de rând, ne certăm în numele „binelui” pe care ei îl definesc după cum le iese mai bine în sondaje.
Soluția? Nu e un miracol. Nu e o rachetă mai precisă. Nu e o graniță nouă pe hartă. E simplă: un singur stat, un singur set de drepturi, o singură umanitate. Sună naiv? Poate. Dar prefer naivitatea asta în locul cinismului organizat care ne ține dezbinați de zeci de ani.
Nu vreau să aleg între două victime care se transformă pe rând în călăi. Nu vreau să aplaud un război care ține calde scaunele unor elite și reci trupurile copiilor. Nu vreau să tac doar ca să nu deranjez sensibilitățile unui trib sau altul.
Vreau să trăiesc într-o lume în care să nu te coste viața să fii om.
Și dacă pentru asta trebuie să fiu singur în afara taberelor, cu părerile mele, cinismul meu și necredința mea – atunci fie. Dumnezeu cu ei. Eu rămân cu oamenii.
P.S.
Manifest dispreț și față de militanții străini de cauză care se cațără și pe acest conflict, îl întrețin susținând o tabără sau alta, doar pentru că le e teamă de anonimat și vor să profite astfel și de pe urma unor tragedii.
Eu văd ipocrizia din spatele bunelor intenții mascate de religii, fapt pentru care nu pot adopta vreuna și nici nu pot să aplaud militantismul, în general.
Militantismul presupune propagandă, adesea vorbe goale și lipsite de fapte care să le susțină. D’aia nu-mi plac nici militanții.
Din punctul meu de vedere, dacă fiecare dintre noi ar alege să fie bun, n-ar mai fi militantism, pentru că nu ar mai exista ,,cauze” pentru care să militeze unii sau alții.
Nu susțin și nu sunt de acord cu ,,adevărul” unora sau altora, pentru că acesta ține de aparențe și aparențele sunt adesea manipulate.
Eu susțin realitatea, realitatea este singura pe care n-o poate manipula nimeni.
