Ție îți place să te crezi complicat, unic, greu de descifrat – un soi de Dac cu smartphone, cu suflet cald, minte ascuțită și gânduri de emigrat. Dar ești mai ușor de înțeles decât crezi. Atât de ușor, încât un psiholog a reușit să te prindă între copertele unei cărți. Se cheamă „Psihologia românilor”, scrisă de Daniel David – un om serios, care chiar a crezut că te poate înțelege fără să fugă urlând în pădure.
Bun. Și pentru că tu n-ai timp de tabele, grafice și statistici, m-am gândit să-ți explic ce spune cartea. Într-o limbă pe care o înțelegi: cu ironie, cu sarcasm și cu râsul acela nervos care-ți vine când te recunoști în glumă și totuși nu vrei s-o recunoști.
I. Ești un individualist de grup
Te lauzi că ești independent, liber, original. Ești „pe cont propriu”. Dar în viața de zi cu zi te bazezi pe:
unchiul de la poliție,
fina de la primărie,
și Dumnezeu, dar doar când ai belele.
Ești un lup singuratic, dar alergi numai în haită, și doar la pomeni, concursuri de proiecte sau la vot, când ți se promite că o să-ți meargă „mai bine”.
II. Iubești autoritatea exact cât te ajută
Când te oprește poliția, e „da, dom’ne, să trăiți!”.
Când ajungi acasă, spui că e „prost plătit și cu IQ de bolard”.
Ai un respect profund pentru șeful tău, dar doar dacă te poate concedia. Altfel, e „un neica-nimeni cu pile”. În adâncul sufletului, știi că ai fi mai bun decât el, dar lumea e nedreaptă și n-ai avut tu norocul să fii băiatul potrivit al tatei.
III. Încrederea? O lași pentru fraieri
Tu n-ai încredere în nimeni. Nici în vecin, nici în coleg, nici în instituții. Ai încredere doar în verișoara ta care lucrează la ANAF și în „băiatul ăla care știe un băiat care a scos un dosar curat”.
Ți s-a spus că democrația funcționează pe încredere. Tu ai înțeles că funcționează pe cunoștințe. Așa ai crescut. Așa funcționezi. În cerc închis. La fel ca șoselele de centură.
IV. Trecutul tău e glorios, viitorul e roz, prezentul e scârbos
Trăiești în trecut, acolo unde dacii zburau pe lupi și românii inventau tot ce n-au făcut alții.
Îți place să visezi la un viitor frumos, cu bani mulți, șefi înțelepți și taxe mici.
Dar prezentul? Îl duci cu lehamite. Îl bei. Îl fentezi. Îl comentezi pe Facebook, între două facturi și o injecție compensată.
V. Ai o stimă de sine ciudat de mare pentru cât de puțin te suporți
Pe dinafară ești mândru că ești român, dar înăuntru ai o voce care-ți șoptește: „Suntem vai de capul nostru”.
Ai un complex de superioritate combinat cu un complex de inferioritate.
Ești convins că nimeni nu te înțelege, dar nici tu nu te suporți prea mult când te uiți în oglindă.
Ai vrea să fii respectat, dar nu ești dispus să plătești prețul: seriozitate, muncă, coerență.
VI. Educația ta? Căruță de diplome, cu boii în spate
Ai trecut prin școală ca prin ploaie: ud, nervos și fără umbrelă.
Ai memorat poezii, ai dat teste grilă, ai copiat la bac, și acum ai diplomă.
Dar habar n-ai cum funcționează o bancă, ce înseamnă „drepturile tale” sau de ce statul n-are voie să-ți zică cu cine să te culci.
Ai învățat pe de rost, dar n-ai gândit nicio clipă pe bune.
Acum ai opinii despre tot. Și sunt toate greșite.
VII. Vrei tot, dar fără să miști un deget
Ai pretenții europene și reflexe orientale.
Vrei salariu de Elveția,
program de lucru ca în Zanzibar,
stat ca în Suedia,
și șefi care să-ți mulțumească că n-ai întârziat.
Când nu iese? E vina sistemului. Sau a părinților. Sau a Bruxelles-ului. Sau a… cine mai e la modă s-o încaseze săptămâna asta.
Concluzie – și să nu zici că nu ți-am spus
Tu ești român. Cu bune, cu rele, cu glume, cu ură.
Ești un paradox ambulant. Te crezi special, dar semeni leit cu alți douăzeci de milioane.
Te superi când ți se zice adevărul. Te bucuri când e spus cu glume. Râzi. Dar știi că ești tu.
Daniel David a scris o carte.
Eu ți-am făcut un rezumat.
Tu știi deja că am dreptate, dar o să comentezi oricum.
Pentru că ești român. Și pentru că așa faci tu: te recunoști, te înfurii, și-apoi te-ntorci la meme-uri.
