În pandemie, când lumea învăța să-și spele mâinile dar nu și creierul, de spălarea creierului aveau alții grijă, când alfabetizarea științifică era facultativă iar conspirațiile erau materie obligatorie pe Facebook, a apărut și salvarea: Inteligența Artificială – noul guru cu server în loc de suflet și cu acces limitat la logică, dar infinit la căcat reciclat.
AI-ul nu cunoaște taine, nu deschide seifuri de stat, n-a citit niciodată vreo bibliografie serioasă, dar ți-o trântește cu o încredere de politician în campanie: „Studiile spun că…”. Care studii? Nu contează. Important e că sună convingător pentru mințile care au abandonat gândirea în favoarea generării automate.
Și așa a apărut noua rasă de „intelectuali” cu intelect de format TXT. Oameni care n-au deschis o carte decât ca să o pozeze, dar care „scriu” articole cu AI-ul, în stilul „Spune-mi că ești deștept fără să gândești o idee de la tine”. Și ce texte ies! O combinație de limbaj de grant, fraze cu gust de TED Talk și profunzime cât un story pe Instagram.
Partea cu adevărat savuroasă e când cineva care chiar cunoaște domeniul citește aceste creații. Seamănă cu experiența de a vedea o ciorbă servită în bol de cristal: pare sofisticat, dar e tot apă chioară cu zarzavat. Și evident, când îi confrunți, replicile curg: „E doar o unealtă, eu doar o folosesc”. Așa cum un zugrav cu ciocanul în gât e brusc arhitect.
Unii dintre acești autori de carton își pun texte generate de AI în portofolii, în CV-uri, în cărți, în bloguri motivaționale sau, mai nou, în postări aplaudate de alți impostori. Dacă le scoți AI-ul, n-ar ști nici să-și scrie numele fără să întrebe „Cum se conjugă geniul la persoana întâi singular?”
Și nu lipsesc nici autorii de „literatură” care, în lipsa unei idei originale, preferă să-și extragă „inspirația” dintr-un prompt. Rezultatul? Proza copy-paste cu parfum de silicon neural, poezie emoțională generată de ceva care n-a simțit nimic niciodată și eseuri filozofice scrise de un server care nu știe diferența dintre Nietzsche și nechezol. Dar sună bine, frate, sună bine!
Realitatea e simplă: AI-ul nu face prostii. Le produce la cerere. Nu e vinovat că e folosit de oameni care vor să pară culți, dar uită să fie… oameni. Să simtă, să gândească, să creeze. În loc de introspecție, au prompturi. În loc de viziune, au opțiunea „regenerate response”.
În final, totul devine o glumă proastă. Un marș al imposturii intelectuale, condus de parade de pseudo-scriitori, pseudo-experți, pseudo-oameni cu idei de împrumut.
Dragă utilizator de AI care crezi că textele generate te fac mai deștept: citește de două ori și întreabă-te dacă înțelegi măcar o dată. Dacă nu, măcar nu le publica. Nu e rușinos să taci. E rușinos să te auzi și să nu știi ce spui.
Iar celor care cred că pot păcăli cititorii cu fraze împopoțonate, fără să le treacă măcar o dată prin filtrul propriei judecăți, le reamintesc: impostura nu are stil. Se simte. De la o poștă.
PS
Tot urmărind și interacționând, în timp, cu niște ,,genii” cu diplomă de impostori, m-am gândit că e păcat să râd doar eu.
PS 2
Dacă te regăsești în textul ăsta, să știi că nu-i pură întâmplare! Te urmăresc de mult, am interacționat și am încercat să-ți dau de înțeles că ești penibil. Se pare că am fost prea subtil, pentru tine.
