Aflăm, cu o emoție comparabilă doar cu viteza de reacție a unui pașaport diplomatic, că Klaus Werner Iohannis, omul care a condus România cu entuziasmul unui butuc de stejar uitat într-o recepție de hotel, nu va onora ceremonia de învestire a noului președinte.
Desigur, motivele sunt profunde. La fel de profunde ca liniștea în care și-a ținut țara vreme de opt ani, în care politica externă a fost confundată cu turismul tematic iar politica internă cu „mutulică” în Consiliul European.
Dl. Iohannis, acest Obi-Wan Kenobi al apatiei naționale, pare decis să părăsească scena cu aceeași grație cu care a jucat tot mandatul: pe tăcute, pe scump și pe nepăsate. Că nu vine la învestire? Normal. Prezența sa acolo ar fi fost ca o recunoaștere publică a faptului că președinția nu e, de fapt, o cabană cu vedere la Bruxelles unde se semnează fluturași de salariu o dată pe lună.
Ironic, nu? Să nu vii la momentul în care altcineva preia ce tu n-ai apucat să ții vreodată în mână. E ca și cum un manechin s-ar supăra că vitrina s-a închis. Ba nu, e mai rău: e ca și cum un paznic de muzeu ar refuza să predea cheile, deși exponatele au fost deja furate de vii.
Dar, să fim drepți: Klaus Iohannis nu fuge de responsabilitate, nu. El se retrage strategic. Nu vrea să umbrească prin prezența lui figura noului președinte, cu tot ce implică ea: energie, discurs, direcție, verb. Ar fi nedrept. Ar fi un contrast insuportabil. E ca și cum ai pune lângă o centrală nucleară un calorifer ruginit și ai întreba: „Care dintre ele încălzește mai bine?”
Din respect pentru popor, pentru democrație și, evident, pentru eternul său bioritm de trei zile lucrătoare pe lună, Klaus Iohannis a ales distanța. Poate că de acolo, de la altitudine diplomatică, o să vadă mai bine ce a ratat jos, în țară.
Sau poate că, în stilul său inconfundabil, o să rateze și asta.
