Urcă, încrezător, cu gând să coboare. Apasă butonul. Porni, încet, spre tartar. Acolo fusese repartizat, după o judecată aspră. Plictisit, își aprinse o ultimă țigară. Își propusese să se lase, imediat ce avea să ajungă la destinație. Trase un fum, inspiră profund și expiră. Fumul dens excită senzorul și un duș îl acoperi. Țigara i s-a stins. Furios, urlă și simți ceva călduț pe crac. Nici aici nu-mi dai pace, Zamolxe? Sunt un dac liber și ți-am zis doar că mă piș în liftul tău.
Cobori? Nu. Urci? Nu. De ce te zgâiești la mine? Cine? Tu. Care tu? Mă îngâni? Nu, tu? Nici eu. Bine. Nu e bine. Ce? Nimic. Da. Cum te cheamă? Nu mai știu. Nici eu. Ăla. Și mai cum? Atât. Ești praf. Și tu. Zici? Nu eu. Cum? Tu zici. Ce zic? Cum ești. Sunt? Crezi? Nu știu. De ce? Nu mai înțeleg nimic. Ia o pauză. De la viață? Ești idiot. Posibil. Inspiră adânc. Îți bați joc de mine? Nu. Mă gândeam. Tu? Eu, ce? Gândeai. Clar. Ce? Mă judeci aspru. Hm. Păcat că tu ești eu și n-are cum să-mi pară bine.
