Aproape jumătate dintre noi e reprezentată de nostalgicii comunismului din România, iar 66% dintre români îl văd pe Ceaușescu drept lider bun
Nostalgicii comunismului în 2025: 66% dintre români îl adoră pe Ceaușescu și aproape jumătate zice că era mai bine
Într-o Românie care se plimbă prin 2025 cu internet la purtător, selfie-uri în mână și posibilitatea să-și ia o cafea decentă în orice colț, aproape jumătate dintre români susține că „era mai bine în comunism”. Mai mult, aproape 70% îl văd pe Ceaușescu drept un „lider bun”. Da, ai citit bine: bun! Nu e o glumă, deși ar putea fi. E un fenomen sociopsihologic fascinant care ne spune două lucruri clare: ori memoria colectivă a românilor a fost lovită în cap cu o cărămidă de beton armat, ori ne place atât de mult nostalgia, încât am uitat complet ce-a fost „mai bine”.
Dar hai să desfacem puțin această capsulă a timpului, care miroase a coadă, ulei cu cartelă și propaganda cu gust acru de fum de prăjit, căci ceea ce nostalgicii comunismului numesc „epoca de aur” nu este altceva decât o colecție pestriță de iluzii, amintiri selective și frici bine îngropate sub covor.
Cozile, sportul național al ignoranței asumate
Primul lucru care îți vine în minte când auzi „mai bine în comunism” este, inevitabil, coada, coada de la lapte, coada de la pâine, coada la ulei, coada la sănătate și, nu în ultimul rând, coada la speranțe deșarte. Pentru nostalgici, coada era o formă de socializare forțată, un fel de terapie de grup unde îți aștepți calmul și demnitatea, în timp ce ți se topește timpul și o pătură de cenzură îți acoperă mintea. Nu-i așa că pare fascinant? Dacă stabilești ca „bine” să stai la coadă ore întregi, înghețat și flămând, atunci putem spune că da, era mai bine. O lume în care nu prea aveai ce alege, dar măcar știai exact ce-ți lipsește. Orice tentativă de a vorbi despre libertate sau opțiuni era taxată cu priviri reci de securiști, care erau mai rapizi cu „justiția populară” decât Wi-Fi-ul de azi. Știut fiind faptul că nostalgicii comunismului sunt inadaptați, nu-i de mirare că nu dau doi bani pe libertate, ei oricum n-o pot înțelege.
Ceaușescu, patronul cultului liderului „bun”
Aproape 70% dintre români încă mai crede că Ceaușescu a fost un „lider bun”. Să lăsăm la o parte partea în care „bun” înseamnă „a reușit să închidă gura și mintea oamenilor cu ajutorul unui sistem paranoic și de control total”. Tovarașul Nicolaie a fost un maestru amator în arta manipulării, omul care a promis o Românie măreață în timp ce irosea munca tovarăților pe toate tâmpeniile care-i treceau prin capu-i ăla tâmp.
Era „liderul” care-ți garanta un loc de muncă, dar te condamna la o viață de frică și lipsuri. A construit blocuri fără apă caldă și suflete fără speranță. Și totuși, mulți îl adulează, ca pe un Moș Crăciun care n-a adus cadouri, dar nici nu te-a lăsat să pleci din sania lui de beton. Nu e o contradicție? Ba da. E nostalgia care distorsionează realitatea ca o oglindă spartă: fiecare dintre nostalgicii comunismului vede ce vrea să vadă, nu ce e cu adevărat.
Libertatea de gândire: un lux periculos și rar
Cei care acum spun că „era mai bine atunci” par să fi uitat că în comunism gândirea liberă era mai periculoasă decât a merge fără bilet la tramvai. Aveai voie să gândești doar cât îți permitea aparatul de stat și propaganda oficială. Dacă te-ai fi încumetat să gândești cu capul tău, puteai să sfârșești „reabilitat” moral și social, adică marginalizat și urmărit ca o potențială amenințare și chiar înfundând pușcăriile sau la muncă silnică, la canal, canalul Dunăre-Marea Neagră.
Așadar, acea „epocă de aur” era de fapt o închisoare în care mințile erau ținute sub control, iar orice scânteie de curaj era stinsă cu brutalitate. Și acum, după decenii, nostalgicii comunismului tot preferă să creadă că „binele” era să nu gândești prea mult și să nu iei decizii, o nostalgie a pasivității care le dă o iluzie de siguranță. Nu-i de mirare, niciunul dintre ei n-a învățat a gândi, dar toți au învățat să-i deteste pe cei care gândesc.
Uleiul pe cartelă și spălarea pe creier nelimitată
„Mergea și-așa”, sloganul oficial al comunismului, era de fapt un verset pe care îl recitam în fața rafturilor goale și la cozi interminabile. Uleiul venea pe cartelă, laptele la fel, iar minciunile oficiale curgeau ca o ploaie rece și persistentă. Propaganda era nelimitată și eficientă, cu minciuni repetate până la saturație, încât unii chiar ajungeau să creadă că trăiesc într-un „paradis muncitoresc”.
Dar, să fim serioși, un paradis în care nu-ți puteai cumpăra nici măcar o hârtie igienică decentă, iar sănătatea era o loterie cu miză mare, nu e paradis. Era o închisoare cu pereți de beton, cu lanțuri invizibile de frică și ignoranță, iar prin decretul care interzicea avortul se voia ca tovarășii să fie nu doar proști, ci și mulți ai dracu’.
Nostalgia, drogul sufletelor care refuză libertatea
Nostalgia după comunism nu este despre comunism, e despre refuzul de a trăi cu responsabilitatea libertății, e confortul de a nu decide, de a nu risca, de a nu gândi prea mult. Așa că jumătate dintre români încă suspină după „statul-părinte” care „avea grijă” de ei, uitând că „grija” asta era în fapt o umbră grea de control, cenzură și frică.
Vreo 48,4% regretă o lume în care lanțurile erau bine strânse și regulile clare, chiar dacă asta însemna că libertatea era doar un cuvânt gol pe afișele ceaușiste. Nostalgia lor e un narcotic care îi ține blocați în trecut, incapabili să accepte că libertatea adevărată presupune responsabilitate, risc și uneori durere. În realitate, singurul aspect favorabil lor pe atunci fiind faptul că erau mai tineri. Cât desăre cozi, cozile erau pentru ei un prilej de socializare.
În opinia mea, iluziile nu pot înlocui realitatea
Datele nu mint: aproape 70% îl văd pe Ceaușescu ca un lider bun, iar aproape jumătate încă mai crede că „era mai bine în comunism”, dar asta nu face epoca comunistă nici mai bună, nici mai adevărată.
Nostalgia este o boală a sufletului care hrănește amnezia și frica de libertate. Comunismul a fost un regim al fricii și al controlului, nu o „epocă de aur”. Dar dacă vrei să trăiești în iluzii, biet nostalgic, să te bucuri de lanțuri și să ignori lumina libertății, cine sunt eu să-ți stric plăcerea?
