Cum un parlamentar AUR susținea că ar ști ce conține vaccinul anti-COVID, dar „nu știe” că ia bani de la stat pentru chirie, în timp ce deține o vilă luxoasă lângă București
În plină pandemie, când milioanele de români căutau răspunsuri clare, Mugur Mihaescu a apărut ca un soi de profet al „adevărurilor ascunse”, susținând cu convingere că ar ști ce conține vaccinul anti-COVID. Nu că ar fi știut cu adevărat – de fapt, habar n-avea – dar asta nu l-a împiedicat să devină vocea preferată a votanților AUR, care, în stilul lor caracteristic, au înghițit pe nemestecate fiecare teorie fantezistă și fiecare aberație „științifică” improvizată.
În mijlocul acestor declarații, a „uitat” ceva esențial: de șase luni încasează bani de la stat pentru chirie în București, în timp ce deține o vilă cu piscină și gazon pe acoperiș în Pipera. Nu, nu a fost o simplă scăpare, ci o amnezie selectivă de manual – „nu am știut că primesc acești bani”, a declarat el cu o seriozitate care ar face invidioși chiar și cei mai buni comici.
Această „uitare” are un precedent rușinos în trecutul său comunist, când a fost turnător la Securitate, cu numele conspirativ Mihai, un episod pe care l-a șters la fel de eficient din memorie. Turnătorul care azi pozează în luptător anti-sistem și critic al „dictaturii sanitare”, încasând bani publici fără să știe, este portretul perfect al ipocriziei politice autohtone.
Votanții AUR, însetați de „adevăruri” care să le confirme convingerile, îl privesc cu admirație pe Mihăiescu, ignorând cu o ușurință demnă de manual că idolul lor „nu știa” nimic despre banii pe care îi primește lunar. Pentru ei, adevărul nu e niciodată fix; e o jonglerie fină între „știu”, „nu știu” și „am uitat”. E ca și cum ai jura că ai ști cum funcționează mecanismul unui ceas elvețian, dar ai uitat să verifici dacă ceasul tău merge.
Dar să nu fim răi: poate că votanții lui chiar au o memorie mai bună decât Mihăiescu. Sau poate că simplul fapt că cineva spune ce vor să audă e mai important decât orice adevăr, fie el cât de incomod. În fond, de ce să-ți bați capul cu realitatea când poți să o ignori cu stil?
În România zilelor noastre, amnezia selectivă e o virtute, iar ipocrizia, un instrument electoral. Când un politician „uită” că ia bani publici, iar votanții îl închină ca pe un sfânt al adevărului „alternativ”, e clar că spectacolul absurdului politic a atins noi culmi.
Rămâne o întrebare simplă, dar incomodă: cât timp vom accepta să fim conduși de cei care „nu știu” și „nu-și amintesc”, dar știu să profite? Până când vom transforma responsabilitatea într-o amintire la fel de evazivă ca declarațiile domnului Mihăiescu, mai cunoscut cu numele de scenă Garcea și Leana, vom rămâne prizonierii unui teatru al absurdului, cu rolurile bine împărțite între actori și spectatori.
