De ce pun, cu încăpățânarea unui zugrav beat, prostiile progresiste alături de tâmpeniile conservatoare, ca și cum aș face inventarul unui depozit de idei expirate? De ce, după ce bat obrazul stângii, îmi suflec mânecile și aplic o corecție simetrică dreptei? Am ceva cu ele? Mă trezesc noaptea urlând „Jos ideologiile!”? Nu.
Adevărul e că nu le urăsc. Le respect ca pe niște rude sâcâitoare: vin la masă cu rețete proprii despre cum trebuie trăită viața și, inevitabil, se ciondănesc pe tema supelor. Uneori au idei bune. Uneori au sens. Alteori, nu mai știi dacă râzi sau chemi Salvarea.
Progresiștii, drag cititor, trăiesc cu impresia că realitatea e un concept opresiv. Că dacă ridici o sprânceană fără consimțământ, ai comis o micro-agresiune de clasă. Se îmbracă în revoluție și miros a gel de duș cu aromă de activism performativ. Conservatorii, în schimb, suferă de nostalgie autoindusă. Le curge istorie în vene, dar numai până la 1950, când femeile erau „femei adevărate”, iar bărbații știau să construiască hambare și să-și reprime emoțiile eficient.
Ambele tabere trăiesc cu sentimentul nobil că dețin Adevărul. Cu A mare. Unii cu pancarte, alții cu cruci. Unii cu discursuri TEDx, alții cu psalmi și flegme. Și pentru că fiecare e convins că celălalt e Satan în trening, nu mai există dialog, ci doar dueluri cu săbii de carton și hashtag-uri.
Așa că eu ce fac? Mă uit la acest circ ideologic cu o doză sănătoasă de dezgust și trag în ambele direcții. Nu din răutate. Din respect pentru gândirea liberă. Din respect pentru contradicție. Pentru faptul că un om poate fi complex. Poate fi de acord cu ecologia, dar și cu libertatea economică. Poate crede în familie și totodată în libertăți individuale. Poate fi normal și totuși imposibil de încadrat.
Așa că, pentru ca totul să fie clar și irevocabil, iată o:
Scrisoare către un tânăr fanatic
Dragă tânărule (fie că porți bască Che Guevara sau cravată de seminar teologic),
Ești pasionat. Vibrezi ideologic. Simți că ești pe baricade. Fiecare postare a ta e un glonț. Fiecare like, o grenadă. Ai 22 de ani și ai descoperit că lumea e nedreaptă. Felicitări. Ai ajuns la o concluzie pe care o știa și bunicul tău analfabet, dar n-ai observat că el nu și-a făcut blog.
Ai ales să fii progresist? Foarte bine. Acum ține minte toate cuvintele magice: intersecționalitate, deconstrucție, spațiu sigur. Dacă cineva nu le folosește corect, e opresiv. Dacă spune ceva ce te face să te simți incomod, e fascist. Dacă face o glumă, trebuie anulat.
Ai ales să fii conservator? Bravo și ție. Ține aproape de Eminescu, dar nu-l citi. Apără tradiția, chiar dacă nu știi ce înseamnă. Susține familia, dar votează cu hoți divorțați. Visează la o epocă de aur care n-a existat niciodată, dar care pare minunată din filmele alb-negru cu morală rigidă.
Indiferent de tabăra ta, trăiești cu iluzia că gândirea ta este completă. Dar nu e. E doar copiată dintr-un manual ideologic scris de oameni care trăiesc din granturi sau din donații.
Așa că permite-mi un sfat bătrânesc, de la un mizantrop funcțional:
Dacă vrei să fii cu adevărat liber, gândește pe cont propriu. Nu e atât de spectaculos, dar e cu mult mai periculos.
Încheierea programatică
Acesta este, deci, programul meu: să arăt că nu toți oamenii sunt vopsiți într-o singură culoare. Că nu trebuie să ne reducem existența la două colonii de termite ideologice care se mușcă între ele fără să înțeleagă de ce. Că în loc să alegem între două găști certărețe care urlă „adevăruri” pe internet, putem trăi în contradictoriu, în nuanță, în tensiune – dar și în luciditate.
Și dacă tot alegi o culoare, măcar să știi că ai mai mult de două la dispoziție. Sunt cel puțin șase. Sau șaizeci. Sau, dacă te forțezi puțin, poți inventa una nouă.
Și-acum, dacă mă scuzi, aștept să fiu blocat de ambele tabere.
