Jazzul a umplut Piața Libertății, iar incultura s-a retras strategic pe străzi lăturalnice

Vineri, 4 iulie, în Piața Libertății, s-a întâmplat un miracol rar: jazzul n-a plictisit pe nimeni. Ba mai mult, lumea care n-a prins loc pe scaune a stat chiar și în picioare, pe borduri, pe scaune pliante, pe biciclete și pe nervii celor întârziați. A fost ca o adunare de fani ai sunetului bun, ai berii artizanale și ai artei de a da din cap în ritmul corect, chiar și când nu înțelegi nimic din ce cântă artiștii.

IOANAx Soultrain a deschis seara ca o combinație între ritual de sânziene și lansare de album. A venit cu folclor în buzunar și groove în papuci. Ce a ieșit? O reinterpretare a Mioriței de parcă ar fi fost crescută de Erykah Badu. Când a început să cânte, un moș a întrebat: „Da’ asta-i doină?” și nepotu’ i-a răspuns: „E, în felul ei…”

New Fossils, niște unguri talentați care n-au nicio vină că știu să cânte mai bine decât arată în poza de grup. Au venit, au tăcut, au început. Și când au început, toată lumea a crezut că sună sistemul de alarmă de la viitor. Sunt genul de trupă care, dacă ar cânta într-un planetariu, oamenii ar crede că e o formă de educație cosmică. Au făcut jazz modern din cuante și sentimente reținute.

Jacob Banks – nenea ăsta nu cântă, predică. N-are voce, are stare de urgență vocală. Când a deschis gura, doi porumbei au căzut de pe clădire, emoționați. A fost blues, soul, R&B, gospel, și puțină magie vocală care te face să regreți toate alegerile muzicale proaste din viață. O doamnă din public a zis: „Să-mi spui tu mie că ăsta nu merita Eurovisionul și mă duc în Pădurea Verde!”

Publicul? Un mix absolut adorabil. Hipsteri care au înțeles jazzul după două beri, cupluri care au venit „doar să ne uităm un pic” și-au stat până la final, copii care dansau de parcă aveau metronom în glezne. Un domn cu o pălărie galbenă părea să conducă orchestra imaginară, căței care dădeau din cap ținând ritmul. Toți, într-o armonie demnă de o utopie urbană cu ritm și suflet.

Iar Piața Libertății? Pusese lacăt pe spațiu liber. Plină până la refuz. Erau oameni pe toate căile adiacente, în balcoane, în stațiile de tramvai, pe praguri, pe marginea fântânii și poate chiar pe câte-un nor metaforic. Unii au venit cu bunici, alții cu câini, iar unii s-au așezat pe ghidoanele propriilor biciclete doar ca să nu piardă nicio notă.

Și da, printre cei absorbiți în fluxul muzical au existat și câteva entități confuze – aceia care au rătăcit spre concert ca niște turiști greșiți de playlist.

La un moment dat, un cocalar rătăcit a întrebat:

„Și totuși, nu cântă nimeni Aș renunța la tot?”

(Aia cu „Dacă ai știi cât îmi e de greu, fără tine e sufletul meu…”)

L-am invitat, în gând, să meargă la Untold… poate acolo îi găsește playlistul dorit.

Un alt domn, cu lanț gros și sprânceană certată cu subtilitatea, s-a plâns că „prea mult suflat, frate, parcă se dezumflă baloane”.

A fost ultimul lui contact cu civilizația auditivă în această seară, după care a plecat subit, probabil să-și caute playlistul în altă parte, poate la Untold.

Dar partea bună e că au plecat, toți, fără să lase gunoaie — doar liniște. Au eliberat locuri pentru cei care chiar gustă, simt și respiră jazzul cu inima între beat-uri și swing-uri, nu între shaorma și „nu ne dă și nouă cineva bluetooth?”

Sincer? A fost perfect. Jazzul, ca un mecanism elegant de selecție naturală, i-a reunit doar pe cei care înțeleg că uneori muzica nu se cere, ci se aude doar când știi s-o asculți.