Ianis Hagi schimbă din nou echipa, dar nu și povestea: presă extaziată, carieră în relansare perpetuă și așteptări care nu mai vin
Să începem cu un fapt simplu și necontestabil: Ianis Hagi nu a fost încă transferat nicăieri, nici ieri, nici azi, nici mâine. Dar dacă te uiți în presa sportivă din România, ai zice că e deja vedetă la Borussia Mönchengladbach, că mâine debutează cu gol, iar în weekend face asistențe cât o echipă de amatori. Da, presa îl anunță deja la toate cluburile posibile și imposibile, ca și cum mutarea s-ar fi făcut ieri. De la Borussia Mönchengladbach, la Genoa, la Legia Varșovia, până la Fenerbahce , toate se rotesc în titluri pompoase, însoțite de poze cu Hagi în tricoul echipei, de parcă ar fi deja titular.
De unde atâta entuziasm? Simplu: din nevoia de a crede în miracole, din dorința de a transforma un nume celebru într-un produs de export – ideal cu etichetă „Made in Romania”, chiar dacă, de fapt, Ianis e mai mult un proiect de talent decât un fotbalist complet. Presa îl transformă pe Ianis în ceva ce nu este, iar opinia publică îl acceptă în acest rol cu o doză de compasiune și speranță. Dar să fim serioși: cât de des ai văzut în ultimii ani un Ianis Hagi care să schimbe cu adevărat o partidă? Cât de des ai auzit de un gol decisiv, o pasă care să rupă jocul sau o prestație consistentă?
Și nu e vorba doar de accidentări. E vorba de o poveste care se repetă obsesiv, ca un refren pe care-l fredonezi fără să-l înțelegi. Ianis e jucătorul „sezonului viitor”. Un fel de Moș Crăciun al fotbalului românesc, care vine întotdeauna, dar niciodată nu se așază la masă.
Realitatea? Mutarea e doar o promisiune. O vorbă aruncată în aer. Un fel de legendă urbană pe care presa o cultivă cu disperare, căci cineva trebuie să alimenteze optimismul pentru fiul Regelui.
Ianis Hagi? Un fotbalist care a trecut prin mai multe cluburi decât am avut eu tricouri în adolescență. Dar n-a jucat niciunde suficient cât să-și scrie un nume. E băiatul lui Hagi, deci automat trebuie lăudat, în caz contrar devii dușmanul poporului. În loc să-i vedem performanțele pe teren, vedem știri despre „transferuri posibile”, „interese din Italia”, „oferte din Turcia”. Toate astea sună a fum și oglindă. Iar când vine vremea să joace, dispar ca prin farmec. Ăsta e fotbalul românesc modern: speranțe mari, rezultate mici. Toată lumea așteaptă să explodeze, dar singurul care explodează e bugetul televiziunilor care plătesc articolele de PR.
În teren, Ianis rămâne un fel de oaspete invizibil: apare rar, împrăștiat prin statistici, cu mai multe accidentări decât goluri, cu mai multe declarații pompoase decât meciuri jucate. Și dacă Ianis nu e Balon de Aur, ce? Poate că nici n-a vrut să fie. Poate e confortabil să fii fiul Regelui și să te plimbi prin Europa ca un fel de ambasador de imagine, nu de performanță.
Dar noi, românii, ne încăpățânăm să-l privim prin lentila narațiunii „fiul lui Hagi”. O poveste care se rescrie la fiecare sezon, dar care, în esență, bate pasul pe loc.
Presa îl ridică în slăvi înainte să semneze vreun contract, îl încoronează pentru potențialul neîmplinit, și ne convinge că „în curând, transferul carierei”. Până atunci, totul rămâne un teaser lung, o saga în care acțiunea se amână mereu. Presa sportivă românească a învățat să scrie despre Ianis fără să-l fi văzut cu adevărat jucând. Când te uiți la statistici, descoperi că în sezonul trecut, în Liga scoțiană sau în La Liga, Ianis a fost mai mult rezervă, a suferit accidentări și a adunat minute mai puține decât un junior. Dar asta nu împiedică titlurile să zboare: „Ianis, aproape de un transfer fabulos”, „Hagi Jr., pe radarul marilor cluburi”, „Marea relansare”. Totuși, de fiecare dată când se anunță un posibil transfer, toată lumea uită că fotbalistul nu a semnat nimic. Presa practică un jurnalism al intențiilor, iar cititorul primește o poveste pe jumătate adevărată, cu mult fard și optimism la cutie. De-aici vine o problemă mai adâncă: fiul Regelui e un simbol al fotbalului românesc care încearcă să supraviețuiască între așteptări și realitate, între PR și teren, între promisiuni și execuții.
Ianis Hagi nu e încă jucătorul care să schimbe ceva pe teren, dar deja e starul transferurilor care nu se concretizează. Și, cine știe, poate asta e adevărata lui performanță: să rămână mereu pe margine, dar să domine paginile ziarelor.
Până când Ianis va prinde 30 de meciuri într-un sezon, până când va da 10 goluri și nu doar declarații de intenție, el va rămâne în continuare „transferul care se tot anunță și nu se face”. Un fotbalist pentru care presa scrie mai mult decât el joacă, iar fanii speră mai mult decât el oferă.
Și cine știe? Poate adevărata lui performanță e să ne țină pe toți într-o stare de așteptare eternă. Ca o legendă urbană vie a fotbalului românesc.
Dar asta, sigur, îl ajută să rămână mereu în paginile ziarelor. Și asta chiar e un talent în sine.
