Dan Dungaciu: De la expert în geopolitică la trompetă ideologică – o carieră pe bani publici și lozinci în rusă
Să-i dăm Cezarului ce-i al lui: Dan Dungaciu a fost un titan. Un Goliat al confuziei. Un Heracle al jumătăților de adevăr. A pășit în viața publică așa cum pășește un gândac într-un borcan cu miere și gaz: sigur pe el, ferm, dar inexplicabil prezent.
Profesor universitar, conducător de doctorate și cioban ideologic de analize în prime time, Dungaciu a reușit performanța de a transforma banii publici în vorbe goale cu accent slav. S-a lăfăit ani de zile în fotoliul de la ISPRI, institutul ăla care are mai multă știință politică în denumire decât în cercetare, și mai multă relație cu realitatea decât cu internaționalul.
A fondat LARICS, un laborator menit să combată dezinformarea, dar care – surpriză – a devenit în timp o imprimantă 3D de sofisme prorusofile, ambalate în fraze lungi ca iarna rusească și la fel de reci. Cu bani de la buget, Dungaciu lupta împotriva războiului hibrid cu aceeași eficiență cu care un chinez orb dirijează traficul în Rahova.
Între timp, își dădea cu părerea la TV despre cum rușii n-au să invadeze Ucraina. Când a început invazia, n-a fost panicat. Dimpotrivă, a trecut la faza a doua: „Zelenski ar trebui să cedeze.” Dacă era după Dungaciu, Crimeea se dădea la schimb pe un set de pahare Matrioșka și un autograf de la Lavrov.
În Republica Moldova, și-a jucat rolul de consilier prezidențial cu același aplomb cu care Vlad Țepeș ar fi fost PR-ist la Dracula Land. L-a sedus pe Mihai Ghimpu cu vorbe meșteșugite și l-a lăsat fără partid, fără direcție și, probabil, fără ceasul de la mână.
Și când toată lumea credea că Dungaciu a atins limita decenței, a mai avut un as în mânecă: clanul politic al AiURiștilor, cozile de topor ale propagandei lui Putin în România. S-a îmbrăcat în costumul de „strateg electoral” și s-a dus să vândă naționalism cu termen de expirare în Republica Moldova. AiURiștii au fost lebăda neagră a alegerilor, dar în sensul că au plutit puțin și apoi au făcut implozie în nămolul de 1%.
Acum e acolo unde i-e locul, în sânul clanului AiURist, la umbra tricolorului fluturat cu nerv geopolitic de George și restul băieților care încurcă dacii cu sfinții și Europa cu Sodoma. E vocea blândă care știe să spună: „Hai să nu-i provocăm pe ruși, poate le dăm un colț de țară și ne lasă să ne vedem de ale noastre.”
Pentru generațiile viitoare, Dungaciu va rămâne o figură de studiu de caz: cum poți folosi aparența de intelectual ca să împachetezi un mesaj toxic într-o frază academică. E dovada vie – sau moartă, dacă e să judecăm moral – că în România poți fi în același timp profesor universitar, agent de confuzie strategică și pensionar onorific al propagandei ruse.
Finalul? Previzibil. N-a fost un proces. A fost o alunecare. Ca un om care merge zâmbind pe marginea prăpastiei și zice: „Am totul sub control.” În cădere liberă.
