luni, iulie 21, 2025
Acasă Blog Pagina 9

Sugeraniștii lui Putin: AiURiștii din frontul de Est al prostiei

AiURiștii de serviciu: propaganda rusă cu accent românesc

Desigur, susținătorii rușilor în războiul din Ucraina nu sunt doar simpli ignoranți. Nu. Ei sunt sugeraniști — o subspecie intelectuală rară, care trăiește din suptul narativului de la Kremlin și salivează la cuvinte ca „lume multipolară”, „NATO agresiv” și „biolaboratoare ucrainene”. Sunt AiURiști (Alianța Idioților Utili Români pentru URSS rediviva), genul de patrioți care-și iubesc țara doar când vorbește rusește și poartă tanc.
Acești inși, mereu gata să-ți explice doct cum Zelenski e un nazist, cum rușii au fost provocați, și cum americanii sunt de vină pentru absolut orice, de la conflictul din Donbas până la herpesul lor emoțional, sunt dovada vie că internetul nu e o bibliotecă, ci o latrină publică în care oricine poate scrie cu degetul pe pereți.
Când nu distribuie citate inventate de Lavrov sau interviuri cu mercenari repentini deveniți „experți geopolitici”, acești sugeraniști se ocupă cu ce știu ei mai bine: să fie idioți utili ai unei propagande care i-ar împușca la prima abatere de la linia Partidului, dacă ar fi vreodată luați în serios.
Dar nu sunt. Sunt luați în glumă. Din păcate, gluma asta costă vieți.
Să nu-i confundăm cu oamenii sincer dezinformați. Nu. Ăștia sunt convinși, misionari, apostoli ai absurdității. Ei nu cred că Rusia are dreptate — ei au nevoie ca Rusia să aibă dreptate, pentru că altfel ar trebui să admită că au fost, sunt și vor rămâne niște marionete cu firul tras direct din Moscova.
În concluzie, dacă întâlnești un AiURist, nu-l contrazice. Fă-i o poză. Istoria trebuie să-și amintească fețele celor care au crezut că libertatea e negociabilă, democrația e o glumă, iar imperialismul rus e doar o „reacție firească”.
Spoiler: nu e. Și nici prostia lor nu e inocentă.

Mântuire cu Gong și Linte: Adevărul Despre Spălătoria Spirituală

Într-o lume în care burnout-ul e o medalie, trauma un badge de onoare și respirația o formă de terapie monetizabilă, Spălătoria Spirituală e noul Revelion al sufletului. Nu mai mergi la spa, nu mai mergi la munte, nu mai mergi la psiholog. Mergi să-ți pui viața pe modul ,,reset”, undeva între poieniță și prăpastie emoțională, cu un grup de străini care își spun „trib”.

Plătești vreo cinci salarii minime, adică exact cât îți trebuie ca să uiți că e o țeapă. În schimb, primești liniște, foame, și un amestec imbatabil de gong, tămâie și leadership intuitiv.
Cine te ghidează spre eul tău ,,mai înalt”?
Maestrul Suspinu’ Lin – fost middle manager cu trei burnout-uri la activ, acum predicator de ,,prezență blândă”. Specialist în oftat ritualic și respirație cu accent.
Măicuța Kale – raw-vegană evlavioasă, mănâncă doar ce n-a suferit termic. Te vindecă cu smoothie și silabe sanscrite rostite cu dinții încleștați de frustrări nerezolvate.
Dalai Gong – om care a confundat o tobă cu misiunea sa în viață. Îți face chakrele să vibreze până uiți PIN-ul de la card. Fost DJ la nunți mici, acum ,,frecvențist spiritual”.
Șamana de Mall – a făcut trei cursuri de ,,regresie în vieți anterioare” și două de marketing pe TikTok. Îți spune că ai fost preot tibetan în secolul XII, deși tu credeai că ești Berbec cu ascendent în anxietate.
Tantra Vio – te ajută să ,,eliberezi energia reprimată” prin respirație intensă și atingeri pasiv-agresive. A inventat un orgasm energetic pe care doar ea îl simte.
Iar ca hologramă peste toată această misiune spirituală: Guru Ceaușescu 2.0 – arhetipul guru-lui urban, alfa iluminat cu ceas scump și lumină de ring light. Nu apare fizic la Spălătoria Spirituală, dar influența lui plutește în fiecare frază de genul ,,masculinitatea sacră este leadership de sine”.
Programul? Un thriller metafizic:
Ziua 1:
– 05:00 – Trezirea cu Gong și Traume
– 06:00 – Ceremonie Cacao cu sens indescifrabil
– 07:30 – Yoga cu Tremur și Zbucium Interior
– 09:00 – Mic dejun lichid din ce-a mai rămas în blender
– 10:00 – Hiking spre stânca care ,,ține minte”
– 13:00 – Prânz bio-intuitiv (3 semințe + o promisiune)
– 15:00 – Baie de Gong și Levitație Simulată
– 17:00 – Sharing Circle: plâns ghidat în grup
– 20:00 – Reconectare cu strămoșii prin îmbrățișat molizi
Ziua 2:
– 05:00 – Salutul Soarelui și Autoflagelare Energetică
– 07:00 – Respirație Conștientă până la hiperventilație
– 10:00 – Atelier: ,,Cum devii coach dacă n-ai conținut”
– 13:00 – Ceremonie de Încheiere cu pupături pe frunte și transfer pe Revolut
Și, totuși… te întorci alt om.
Ai învățat cuvinte noi: ,,proces”, ,,umbra”, ,,alineere”, ,,vindecare somatică”.
Nu mai spui ,,e greu”, spui ,,integrez intens”.
Nu mai zici ,,nu-mi permit”, zici ,,aleg să investesc în mine”.
Și da, ai o poză pe Instagram în care îmbrățișezi un stejar și zâmbești cu dinții încleștați de spiritualitate forțată.
Ce spun participanții iluminați
(testimoniale din alte vieți)
* ,,Am plâns în pădure și am simțit că sunt frunza unui strămoș. Recomand 10/10.”
— Aura din Pipera
* ,,Măicuța Kale mi-a spus că dacă visez legume, înseamnă că mi se deschid centrii. Eu cred că e de la foame. Dar accept.”
— Ștefănel cu ochii închiși, mereu prezent
* ,,La început mi s-a părut ciudat. Apoi m-a lovit: nu iluminarea, ci gongul lui Dalai Gong. De atunci aud culori.”
— Brândușa, fostă contabilă, actuală dăruitoare de lumină
* ,,După Spălătoria Spirituală, am renunțat la job, la relație și la facturi. Am ales abundența, universul m-a ales pe mine și ANAF m-a ales primul.”
— Cosmo din Pitești
* ,,Nu credeam în energie. Acum nici în gravitație. Plutesc de două zile. Ajutor.”
— Anonim, trimis de familie
În concluzie:
Dacă simți că ai nevoie de o pauză de la viață, dar și de o criză financiară spirituală, Spălătoria Spirituală e răspunsul.
Pentru doar cinci salarii minime, te poți transforma în cel mai nou tu, cu suflet detoxifiat și buzunar purificat.
Dacă n-ai traume, ți se oferă la pachet.
Dacă n-ai scop, ți se închiriază.
Dacă n-ai umor… poate mai bine stai acasă.

Tu, române: manual de utilizare, oglindă de buzunar și avertisment pe etichetă

0

Ție îți place să te crezi complicat, unic, greu de descifrat – un soi de Dac cu smartphone, cu suflet cald, minte ascuțită și gânduri de emigrat. Dar ești mai ușor de înțeles decât crezi. Atât de ușor, încât un psiholog a reușit să te prindă între copertele unei cărți. Se cheamă „Psihologia românilor”, scrisă de Daniel David – un om serios, care chiar a crezut că te poate înțelege fără să fugă urlând în pădure.

Bun. Și pentru că tu n-ai timp de tabele, grafice și statistici, m-am gândit să-ți explic ce spune cartea. Într-o limbă pe care o înțelegi: cu ironie, cu sarcasm și cu râsul acela nervos care-ți vine când te recunoști în glumă și totuși nu vrei s-o recunoști.
I. Ești un individualist de grup
Te lauzi că ești independent, liber, original. Ești „pe cont propriu”. Dar în viața de zi cu zi te bazezi pe:
unchiul de la poliție,
fina de la primărie,
și Dumnezeu, dar doar când ai belele.
Ești un lup singuratic, dar alergi numai în haită, și doar la pomeni, concursuri de proiecte sau la vot, când ți se promite că o să-ți meargă „mai bine”.
II. Iubești autoritatea exact cât te ajută
Când te oprește poliția, e „da, dom’ne, să trăiți!”.
Când ajungi acasă, spui că e „prost plătit și cu IQ de bolard”.
Ai un respect profund pentru șeful tău, dar doar dacă te poate concedia. Altfel, e „un neica-nimeni cu pile”. În adâncul sufletului, știi că ai fi mai bun decât el, dar lumea e nedreaptă și n-ai avut tu norocul să fii băiatul potrivit al tatei.
III. Încrederea? O lași pentru fraieri
Tu n-ai încredere în nimeni. Nici în vecin, nici în coleg, nici în instituții. Ai încredere doar în verișoara ta care lucrează la ANAF și în „băiatul ăla care știe un băiat care a scos un dosar curat”.
Ți s-a spus că democrația funcționează pe încredere. Tu ai înțeles că funcționează pe cunoștințe. Așa ai crescut. Așa funcționezi. În cerc închis. La fel ca șoselele de centură.
IV. Trecutul tău e glorios, viitorul e roz, prezentul e scârbos
Trăiești în trecut, acolo unde dacii zburau pe lupi și românii inventau tot ce n-au făcut alții.
Îți place să visezi la un viitor frumos, cu bani mulți, șefi înțelepți și taxe mici.
Dar prezentul? Îl duci cu lehamite. Îl bei. Îl fentezi. Îl comentezi pe Facebook, între două facturi și o injecție compensată.
V. Ai o stimă de sine ciudat de mare pentru cât de puțin te suporți
Pe dinafară ești mândru că ești român, dar înăuntru ai o voce care-ți șoptește: „Suntem vai de capul nostru”.
Ai un complex de superioritate combinat cu un complex de inferioritate.
Ești convins că nimeni nu te înțelege, dar nici tu nu te suporți prea mult când te uiți în oglindă.
Ai vrea să fii respectat, dar nu ești dispus să plătești prețul: seriozitate, muncă, coerență.
VI. Educația ta? Căruță de diplome, cu boii în spate
Ai trecut prin școală ca prin ploaie: ud, nervos și fără umbrelă.
Ai memorat poezii, ai dat teste grilă, ai copiat la bac, și acum ai diplomă.
Dar habar n-ai cum funcționează o bancă, ce înseamnă „drepturile tale” sau de ce statul n-are voie să-ți zică cu cine să te culci.
Ai învățat pe de rost, dar n-ai gândit nicio clipă pe bune.
Acum ai opinii despre tot. Și sunt toate greșite.
VII. Vrei tot, dar fără să miști un deget
Ai pretenții europene și reflexe orientale.
Vrei salariu de Elveția,
program de lucru ca în Zanzibar,
stat ca în Suedia,
și șefi care să-ți mulțumească că n-ai întârziat.
Când nu iese? E vina sistemului. Sau a părinților. Sau a Bruxelles-ului. Sau a… cine mai e la modă s-o încaseze săptămâna asta.
Concluzie – și să nu zici că nu ți-am spus
Tu ești român. Cu bune, cu rele, cu glume, cu ură.
Ești un paradox ambulant. Te crezi special, dar semeni leit cu alți douăzeci de milioane.
Te superi când ți se zice adevărul. Te bucuri când e spus cu glume. Râzi. Dar știi că ești tu.
Daniel David a scris o carte.
Eu ți-am făcut un rezumat.
Tu știi deja că am dreptate, dar o să comentezi oricum.
Pentru că ești român. Și pentru că așa faci tu: te recunoști, te înfurii, și-apoi te-ntorci la meme-uri.

Prăpădul cel bun și drept, marca “Domnul știe pe cine iubește”

În țara în care, statistic vorbind, bunul simț e mai rar decât urșii panda de Carpați, iar empatia e trecută în codul penal ca abatere de la linia națională, s-a ivit iarăși ocazia perfectă pentru celebra formă autohtonă de orgasm moral: bucuria răului făcut altuia, de preferință vecinului cu nume “suspect” și accent pe “ő”.

Zilele astea, Dunărea mică a resentimentului s-a revărsat peste rețelele sociale și peste sufletele sensibile ale patrioților de duminică seara — genul de oameni care țin mai mult la “suveranitatea” brânzei de burduf decât la brânza însăși. Aflăm astfel că inundațiile care au lovit județele Harghita și Covasna, inclusiv salina de la Praid — acel Disneyland al clorurii de sodiu — ar fi, în viziunea unor cetățeni verzi la față și aurii la nădejde, un fel de Răsplată de Sus™. Pentru ce? Pentru păcatul capital al ne-votării cu cine trebuia, în sensul în care trebuia, la ora la care trebuia.
E, desigur, același discurs al celor care, în urma tragediei de la Colectiv, găseau explicații metafizice în arsura de carne vie și predici de carton în cenușa altora. Aceeași școală de gândire care confundă Providența cu poliția morală a Facebookului și Dumnezeirea cu o rubrică de comentarii.
Ceea ce surprinde nu e cruzimea — la noi, asta e sport olimpic. Ce uimește e cât de sinceră e. Cât de netrucată. Cât de autentic poate fi un om când își afișează, cu zâmbetul celui care tocmai a câștigat un voucher la Judecata de Apoi, satisfacția că niște copii, niște bătrâni și niște gospodării au fost luate de ape. Probabil că, în viziunea acestor conaționali profund duhovnicești, dacă nu vorbești limba majoritarului cu accent de Berceni, atunci e normal să-ți vină potopul.
Trăim într-o țară în care compasiunea e regionalizată, iar mila — condiționată de opțiuni electorale. Iar la capătul acestui proces, nu ne alegem nici măcar cu un râs sănătos, ci doar cu o glumă proastă spusă în gura mare de cineva care și-a uitat sufletul într-o pungă de plastic, la secția de vot.

Predica de la Sputnik: Popa Calistrat, ÎPS Mache și Sfânta Tăcere Sinodală

Într-o țară în care BOR-ul tace mai abitir decât o mănăstire la slujba de miezul nopții – dar doar când e vorba de derapaje –, popa Calistrat și ÎPS Mache „Șpagoveanu” fac misiune pe frontul de Est. Nu, nu în Ucraina, ci direct în mințile fidele, gata să confunde aghiazma cu apă grea de Cernobîl.

Calistrat, acest stand-up priest cu voce de tractor pe motorină rusească, alternează live-urile cu blesteme, misoginisme și teorie conspiraționistă servită ca predică. N-a ratat nimic: anti-vax în pandemie, pro-Kremlin în război, pro-sugeraniști în orice altă catastrofă care presupune două surse și ceva gândire critică. Omul e ca un canal TVR 2 de la 1992: mult zgomot, puțină lumină, dar o bază solidă de telespectatori care n-au mai citit o carte de la „Biblia cu poze”.
Și dacă te-ai gândi că măcar în dealul Patriarhiei cineva ar zice „poate e cam mult cu blestemele și geopolitica la predică”, te înșeli. BOR tace cu atâta evlavie încât ai zice că Sfântul Sinod e format exclusiv din manechine de ceară. Ba mai mult, când Calistrat zice prostii, ÎPS Mache „Șpagoveanu” vine imediat cu „Amin, așa e frate Calistrat, că și eu am visat într-o noapte că vaccinul are cip și Satana mi-a spus pe WhatsApp că NATO vrea să ne fure sufletul!”
Acești doi titani ai Ortodoxiei TeFeLicești, deghizați în păstori, își împart live-urile ca frații: unul blestemă femeile și le trimite în Iad cu viteză de 5G, altul profețește sfârșitul lumii la fiecare știre despre UE. În altă parte a lumii, oamenii merg la biserică pentru pace și înțelepciune. La noi, enoriașii se conectează pentru programul „Taine și Tâmpenii cu Calistrat și Mache”.
Iar turma? Turma rumegă blajin, înjură în CAPS LOCK și bagă ortografie ca în Apocalipsa după Facebook:
„LASA POPA CA STIE EL MAI BINE!!! SA TE IA DRACU CU TOT NEAMU TAU CA BATJOCURESTI SFINTII LUI DUMNEZEU CARE AU VAZUT ADEVARU!!!”
Nu contează că își iau informația din combinația magică „YouTube + vis + au zis la mânăstire”. Nu contează că borșul geo-politico-escatologic pe care-l servesc acești „păstori” n-are niciun Dumnezeu – la propriu. Căci pentru turma captivă, când Calistrat urlă sau Mache profețește, e ca și cum Dumnezeu personal ți-a dat un voice note cu emoji sfinte.
Și astfel, în România ortodoxă a lui 2025, sinodul tace, popii urlă, turma mugește, iar Dumnezeu probabil stă undeva în cer și-și face cruce cu ambele mâini, întrebându-se dacă n-ar fi cazul să trimită din nou un potop. Dar de data asta, numai peste live-uri.

Guvernarea pe doză: cum Trump și consilierul său Musk au transformat SUA într-un circ psihedelic cu acces nelimitat la ketamină

Într-o Americă condusă de un președinte care pare că a confundat Biroul Oval cu scena unui cabaret de duzină, și un consilier miliardar care-și administrează mai multe pastile decât un pacient în terapie intensivă, guvernarea a ajuns un experiment psihedelic cu gust amar și efecte secundare dezastruoase.

Trump, stăpânul tweet-urilor și al haosului
Donald Trump, acest maestru al dramelor sociale, conduce țara după principiul „șoc și groază”, cu un discurs care oscilează între insultă, minciună și retorică de reality show. Dacă guvernarea ar fi o piesă de teatru, Trump ar fi clovnul care-și uită replicile, dar nu-i pasă, pentru că are deja un public care urlă „Bravo!” la fiecare derapaj.
„Cine are nevoie de fapte când ai tweet-uri cu majuscule și multe semne de exclamare?”, pare să fie motto-ul unei administrații care a transformat adevărul în opțiune.
Musk, dealerul oficial de viziuni psihedelice
În spatele cortinei, Elon Musk jonglează cu ketamina ca un magician hiperspălat pe creier, alimentând o echipă guvernamentală care seamănă mai degrabă cu un cult psihedelic decât cu o administrație. Cutia sa zilnică de pastile ar fi făcut orice farmacist să-și piardă numărul dozelor prescrise, iar pe X (fostul Twitter), Musk postează meme-uri absurde și teorii conspiraționiste care fac ca scenariile SF să pară documentare.
„O doză mică de ketamină pentru un om, un salt uriaș pentru guvernare” – motto-ul nerostit al unui om care a confundat politica cu un trip acid.
Ședințe guvernamentale? Mai degrabă un festival de haos cu cocktail-uri chimice
Deciziile majore se iau după ce toată lumea și-a terminat „doza creativă” de ketamină, iar testele antidrog au fost înlocuite cu „evaluări de stare mentală”, o scuză ieftină pentru a transforma Casa Albă într-un after-party permanent. În acest circ psihedelic, orice tentativă de seriozitate e neutralizată rapid de un val de tweet-uri incendiare și selfie-uri cu holograme Trump care fac trolling în metavers.
„Cum să reduci deficitul? Simplu: dai pastile și aștepți inspirația. Dacă nu merge, dai alte pastile.”
DOGE și metaversul: cum să distrugi o țară cu pastile și meme-uri
DOGE, așa-zisul departament „anticorupție” condus de Musk, e mai degrabă un startup psihedelic care jonglează cu banii publici și idei inspirate de un overdose de droguri. În metavers, cetățenii pot interacționa cu avataruri ale președintelui-portocală și pot urmări cum guvernul devine o combinație ciudată între un joc video glitch-uit și un serial absurd pe Netflix.
„Guvernul digitalizat de Musk și Trump? Mai degrabă un simulator de haos controlat cu joystick și pastile.”
Musk anunță retragerea: „S-a terminat tripul, mă duc acasă”
Cu același entuziasm cu care postează gif-uri dubioase și meme-uri criptice, Musk a anunțat că se retrage din echipa guvernamentală. „S-a terminat tripul, mă duc acasă”, pare să spună omul care a dus consumul de ketamină de la hobby la sarcină de serviciu.
Nu că ar conta prea mult – să-l crezi sau nu când se retrage e ca și cum ai încerca să-ți dai seama dacă Trump chiar știe cum funcționează guvernul: imposibil de decodat, dar mereu amuzant de urmărit.
Deznodământul psihedelic al Americii
Și așa ajungem în 2025, într-o Americă unde:
Președintele e mai preocupat să-și apere onoarea pe X decât să-și conducă țara,
Consilierul său bea ketamină ca pe apă și dă lecții de management între două selfie-uri,
Guvernul se comportă ca un circ psihedelic cu bilete VIP pentru cei care știu să aprecieze absurditatea,
Și cetățenii rămân spectatori neputincioși la cel mai scump și nebun experiment politic din istorie.
Dacă ai sperat vreodată că America e țara tuturor posibilităților, acum știi: poți să devii președinte sau să ai un consilier care trăiește într-un trip permanent. Și dacă nu merge? Ei bine, mai dai o doză. Până când singurul lucru care va mai funcționa e butonul de „mute” pe X.

Manifestul Omului Nealiniat

0

De ce pun, cu încăpățânarea unui zugrav beat, prostiile progresiste alături de tâmpeniile conservatoare, ca și cum aș face inventarul unui depozit de idei expirate? De ce, după ce bat obrazul stângii, îmi suflec mânecile și aplic o corecție simetrică dreptei? Am ceva cu ele? Mă trezesc noaptea urlând „Jos ideologiile!”? Nu.

Adevărul e că nu le urăsc. Le respect ca pe niște rude sâcâitoare: vin la masă cu rețete proprii despre cum trebuie trăită viața și, inevitabil, se ciondănesc pe tema supelor. Uneori au idei bune. Uneori au sens. Alteori, nu mai știi dacă râzi sau chemi Salvarea.
Progresiștii, drag cititor, trăiesc cu impresia că realitatea e un concept opresiv. Că dacă ridici o sprânceană fără consimțământ, ai comis o micro-agresiune de clasă. Se îmbracă în revoluție și miros a gel de duș cu aromă de activism performativ. Conservatorii, în schimb, suferă de nostalgie autoindusă. Le curge istorie în vene, dar numai până la 1950, când femeile erau „femei adevărate”, iar bărbații știau să construiască hambare și să-și reprime emoțiile eficient.
Ambele tabere trăiesc cu sentimentul nobil că dețin Adevărul. Cu A mare. Unii cu pancarte, alții cu cruci. Unii cu discursuri TEDx, alții cu psalmi și flegme. Și pentru că fiecare e convins că celălalt e Satan în trening, nu mai există dialog, ci doar dueluri cu săbii de carton și hashtag-uri.
Așa că eu ce fac? Mă uit la acest circ ideologic cu o doză sănătoasă de dezgust și trag în ambele direcții. Nu din răutate. Din respect pentru gândirea liberă. Din respect pentru contradicție. Pentru faptul că un om poate fi complex. Poate fi de acord cu ecologia, dar și cu libertatea economică. Poate crede în familie și totodată în libertăți individuale. Poate fi normal și totuși imposibil de încadrat.
Așa că, pentru ca totul să fie clar și irevocabil, iată o:
Scrisoare către un tânăr fanatic
Dragă tânărule (fie că porți bască Che Guevara sau cravată de seminar teologic),
Ești pasionat. Vibrezi ideologic. Simți că ești pe baricade. Fiecare postare a ta e un glonț. Fiecare like, o grenadă. Ai 22 de ani și ai descoperit că lumea e nedreaptă. Felicitări. Ai ajuns la o concluzie pe care o știa și bunicul tău analfabet, dar n-ai observat că el nu și-a făcut blog.
Ai ales să fii progresist? Foarte bine. Acum ține minte toate cuvintele magice: intersecționalitate, deconstrucție, spațiu sigur. Dacă cineva nu le folosește corect, e opresiv. Dacă spune ceva ce te face să te simți incomod, e fascist. Dacă face o glumă, trebuie anulat.
Ai ales să fii conservator? Bravo și ție. Ține aproape de Eminescu, dar nu-l citi. Apără tradiția, chiar dacă nu știi ce înseamnă. Susține familia, dar votează cu hoți divorțați. Visează la o epocă de aur care n-a existat niciodată, dar care pare minunată din filmele alb-negru cu morală rigidă.
Indiferent de tabăra ta, trăiești cu iluzia că gândirea ta este completă. Dar nu e. E doar copiată dintr-un manual ideologic scris de oameni care trăiesc din granturi sau din donații.
Așa că permite-mi un sfat bătrânesc, de la un mizantrop funcțional:
Dacă vrei să fii cu adevărat liber, gândește pe cont propriu. Nu e atât de spectaculos, dar e cu mult mai periculos.
Încheierea programatică
Acesta este, deci, programul meu: să arăt că nu toți oamenii sunt vopsiți într-o singură culoare. Că nu trebuie să ne reducem existența la două colonii de termite ideologice care se mușcă între ele fără să înțeleagă de ce. Că în loc să alegem între două găști certărețe care urlă „adevăruri” pe internet, putem trăi în contradictoriu, în nuanță, în tensiune – dar și în luciditate.
Și dacă tot alegi o culoare, măcar să știi că ai mai mult de două la dispoziție. Sunt cel puțin șase. Sau șaizeci. Sau, dacă te forțezi puțin, poți inventa una nouă.
Și-acum, dacă mă scuzi, aștept să fiu blocat de ambele tabere.

Experiment social cu zdrențe

Într-un moment de profundă iluminare intelectuală și rafinament etic, domnul Luchian Florin Cochină – fost candidat la parlamentare, actual candidat la reabilitare pe rețelele sociale – a ținut să ne amintească faptul că, în absența unei educații, omul rămâne totuși o piesă de mobilier cu gură. Încă una care vorbește singură și scoate fum.

Domnul Cochină, erou al TikTokului rural și poet neînțeles al limbajului de groapă de gunoi, a oferit României un test de viralizare. În el, doamnele care l-au votat pe Nicușor Dan – un individ vinovat de crime odioase precum faptul că știe ce-i aia urbanism – sunt catalogate drept „căţele de trei lei”, „zdrenţe” și „feministe împuţite”, adică fix genul de vocabular pe care l-ai regăsi pe o cartelă telefonică folosită dintr-un penitenciar cu dotări postdecembriste.
Dar stați! Nu e ce pare! Nu e misoginism, nu e ură, nu e tulburare psihiatrică transmisă digital. Nu! E pamflet! Un pamflet! Așa zice dom’ Cochină, care n-a avut timp să precizeze asta dinainte, că dacă spunea, nu-i mai ieșea testul. Genul de test pe care-l dai fără să știi tabla înmulțirii, dar vrei să afli cum funcționează bomba atomică.
Și-acum, când s-a stârnit iureșul, când până și TikTok – bastionul dansurilor de 15 secunde și al oamenilor care își scot unghiile în direct – l-a aruncat în groapa de gunoi a algoritmului, Cochină iese cu o mea culpa digitală: „Scuze, n-ați înțeles, era actorie!” Da, firește. Shakespeare din Târgu Cărbunești. Un fel de Robert De Niro de Bâlteni care și-a uitat replicile și a confundat Hamlet cu Interzis minorilor.
Între timp, Poliția Gorj s-a autosesizat. Ceea ce e frumos – adică nu a fost nevoie de un scandal internațional, doar de o combinație între misoginie, haos și o cameră frontală de telefon. Cine zice că n-avem instituții vigilente să vadă o pălitură pe TikTok n-a trăit în 2025.
Rămâne de văzut dacă domnul Cochină va fi tras la răspundere sau doar scos pe scroll în jos. Dar măcar am învățat ceva: în România, dacă înjuri cu talent, tot actor te numești. Iar dacă ești suficient de grobian, s-ar putea să primești și audiență. Ba chiar voturi, în caz de alegeri anticipate. Că, vorba aia, electoratul are memorie scurtă și stomac tare.

CCR-ul a hotărât secretizarea declarațiilor de avere ale funcționarilor publici

CCR-ul, acest Croitor de Constituții, ne-a făcut-o: A tăiat jurnalismul de investigație din țesătura democrației. Elegant, curat, fără sânge. Doar cu sânge rece.

Prieteni, e oficial. S-a interzis jurnalismul de investigație, Doamne ferește! Asta ar fi fost prea brutal. În schimb, CCR – această instituție de băieți cuminți care citesc Constituția cu lupa de gât și cu telefonul lui Livache în buzunar – a scos din priză una dintre principalele unelte ale presei: accesul la declarațiile de avere.
Ce înseamnă asta? Păi, în termeni mai pe înțelesul domnului Predoiu: nu s-au interzis chirurgii, doar că li s-au luat bisturiile. Pot să taie, dacă vor, dar cu cardul bancar sau cu marginea unei reviste glossy. Succes!
Așa cum în Imperiul Otoman s-a considerat că literele arabe sunt prea sfinte pentru a fi turnate în plumb – deci nu s-a interzis tiparnița, doar s-a făcut inutilă – și aici CCR-ul n-a zis că presa e nasoală. Nici gând! Doar că… dacă se poate, fără scule. Faceți voi jurnalism, dar în orb, cu o mână legată la spate și cu dopuri în urechi. De ce? Așa. Pentru că putem.
Acum, să nu credeți că e ceva personal. Nu, nu. Totul e în interesul „protecției datelor cu caracter foarte personal”. Gen „când a crescut averea ta de la două garsoniere în Rahova la un palat cu heliport în Voluntari, în exact aceeași perioadă în care semnai contracte cu statul”. Ce treabă are publicul cu asta? Mai bine le lăsăm private. Ca dosarele de corupție.
Ce urmează?
Nu vom mai putea scrie, de exemplu, despre deputata cu ceasuri cât un apartament de patru camere sau despre primarul al cărui copil de un an cumpără terenuri ca-n Monopoly. E lipsă de respect față de minorii antreprenori! Ăsta e viitorul – generația cu Pampers și portofoliu imobiliar.
Recorder n-o să mai poată „încrucișa sursele”. Asta era o practică de oameni care n-au înțeles că jurnalismul adevărat e ăla în care iei ce zice conferința de presă și-l publici ca atare, cu font Times New Roman și zero întrebări. La ce bun să verifici dacă preotul care lua contracte de la Ministerul Dezvoltării era cumva… consilier în Ministerul Dezvoltării? Ce rost are să afli că inginerul profesionist a fost dat afară ca să vină nepotul cu bacul picat? Ce ești tu, detectiv? Sherlock de la Scânteia?
Și vine acum Președintele Dan – care e președinte și fiindcă o altă decizie CCR a zis că alegerile sunt opționale, ca ora de sport – și ar trebui să repare toată tărășenia.
Dar întrebarea rămâne, drag cititor cu accese de luciditate: va dori Președintele Dan să reformeze CCR-ul? Sau o să le zică „Bravo, băieți! Data viitoare poate scoateți și litera D din democrație. Ne încurcă vizual.”
Pentru moment, președintele Nicușor Dan a condamnat decizia CCR-ului, dar asta nu e suficient.
Până una-alta, îl poți întreba. Direct. Politicos. Sau cu flăcări în emoji. Sau poate printr-o scrisoare în stil otoman, cu caligrafie pe pergament și sigiliu cu ceară.
P.S.
Nu uita, transparența e bună doar la geamurile Guvernului. Să vadă poporul că aleșii muncesc. În rest, mai ușor cu luminile astea pe scândura democrației. Deranjează somnul.
Va fi dispus viitorul guvern să ia măsurile necesare pentru a reda transparența?
Personal, am dubii serioase în această privință.

Impozitele văzute prin ochii lui Gigi Becali: cum să „tragi grosul” fără să-ți afectezi vila de la Pipera

Sfântul Gigi al Fiscului: predici despre economie, oi și PIB

Când Beeecali vorbește de impozite, până și calculatorul ANAF face cruce.

Citeam azi un articol care, dacă nu m-ar fi făcut să râd, m-ar fi speriat. Era despre marele teolog fiscal al neamului, latifundiarul din Pipera, scriitorul cu operă penitenciară dictată, cel mai probabil, unui coleg de celulă cu diplomă de secretariat: George „Gigi” Beeecali.
Într-un acces de apostolat financiar, Gigi s-a dus până la Cotroceni să-i explice președintelui României, Nicușor Dan, cum se face economie națională. Nu ca în Harvard, ci mai degrabă ca în Filiași, la stână, fără frecvență, dar cu evlavie și procentaj.
Desigur, președintele, un om răbdător și cultivat, nota. Sper din tot sufletul că pe hârtie igienică. Nu de alta, dar în caz că a mai greșit ceva dom’ Gigi prin calcule, să aibă președintele libertatea editorială să corecteze, la propriu, „la fundul problemei”.
Beeecali, afaceristul cu profit de 10 milioane de euro pe an (cam cât o comună cu primar gospodar), propune o impozitare „progresivă” de 16% – ceea ce, în logica fiscală de la Poarta Albă, pare să însemne „la fel pentru toți, dar noi tragem grosul”. Tot el ne lămurește că statul trebuie să „pună presiune pe BNR” să scoată 60 de miliarde de euro din rezerva valutară, că oricum stau degeaba. Banii, nu ideile.
Și cum să nu încheie acest moment de revelație economică decât cu un sfat părintesc pentru Nicușor Dan: „Sunteți prea bun, fiți sever!”. De unde rezultă că Beeecali
nu doar păstorește echipe de fotbal, ci și lideri de stat.
Între timp, Nicușor Dan, fost primar general al Capitalei, matematician, urbanist și om serios, stă și ascultă cu seninătate sfaturile unui „scriitor” a cărui operă s-a născut la umbra gratiilor, în vreme ce alții transcriau pentru el idei despre sfinți și câmpuri de lavandă. Operă lăudată, evident, de intelectualii-balama ai dreptei mistico-bizantine, gen Miki Neamțu, care confundă predica de duminică cu tratatul de economie politică.
Așa arată România în 2025: un președinte serios și lucid, care ascultă până și pe cei care confundă PIB-ul cu pomelnicul, și un latifundiar cu reflexe de iluminat economic, convins că statul poate fi administrat ca un grajd cu oi, atâta timp cât se „taie grosul”.
În concluzie:
Dacă vreți să vă recalibrați viziunea fiscală, nu ratați manualul nescris de Gigi Beeecali: se citește ușor, preferabil în baie, și se termină mereu cu „așa zic eu!”.