Femeia care înșală nu e doar o „doamnă” cu chef de distracție. E un adevărat geniu al haosului emoțional, o specialistă în a-ți transforma viața într-un circ grotesc, unde tu joci rolul clovnului care plătește biletul. Ea știe exact cum să creeze tensiune — ca un terorist sentimental cu diplomă, care detonează bombe emoționale la intervale regulate, ca să te vadă cum te prăbușești în isterie. Și după spectacol, cu lacrimi de crocodil și suspine ce ar face invidios și un actor de Oscar, se postează pe scaunul de victimă rănită. Genul ăla de victimă care ar merita o statuie din aur pentru talentul ei în a manipula.

Dar partea cu adevărat genială e că ea își construiește cu migală un dosar în care tu ești criminalul suprem: tu ești motivul pentru care „a fost nevoită” să-și încalce jurămintele și să-și trădeze valorile. Și nu doar că-ți înmânează vina pe tavă, dar o și promovează cu sârg în cercurile sociale — că doar lumea trebuie să știe ce monstru de soț ești, în timp ce ea, „săraca”, suferă în tăcere și-și ascunde escapadele cu un zâmbet angelic.

Privat, însă, acolo unde contează cu adevărat, e regina ironiei: te înjură pe sub mustață, râde de tine în gând și-ți fură liniștea, ca un hoț cu maniere fine. E un spectacol al ipocriziei, un bal mascat în care tu ești prostul care încă încearcă să găsească un sens într-un haos programat.

Să rămâi prins în capcana asta e ca și cum ți-ai da demisia de la propria viață și ai accepta să fii cobaiul unei experimente sociale despre cât de jos poți ajunge fără să te prăbușești complet. Singura ieșire? Să-ți faci bagajele emoționale și să fugi cât te țin picioarele, pentru că în această tragedie cu parfum de comedie neagră, tu nu vei fi niciodată eroul, ci doar un amărât care a crezut că iubirea e ceva mai mult decât o piesă prost regizată.

Există femei măritate. Și-apoi există femei măritate cu copii, cu un soț care greșește din oficiu și cu o suferință interioară atât de intensă încât ar putea alimenta rețeaua electrică a unui mic oraș de provincie. Femei care nu spun „înșel”, ci „îmi urmez inima”. Care nu zic „trădez”, ci „mă regăsesc”. Și care nu-și părăsesc familia — doar iau o pauză afectivă în brațele altuia.

Ea nu e doar soție și mamă. E o pasăre rară, prinsă în colivia responsabilităților cotidiene, care vrea să zboare liberă pe canapeaua vreunui Don Quijote. Se hrănește din drame, plânge în baie și își postează ochii roșii pe stories cu textul „nimeni nu știe ce-i în sufletul meu”. De obicei, nici ea.

Are trăsături Borderline — ceea ce înseamnă că te iubește până te sufocă și apoi te urăște că respiri. Narcisismul ei e discret, dar constant: vrea să fie salvată, adorată, venerată, dar fără să fie deranjată de detalii minore gen: fidelitate, loialitate, responsabilitate. Copiii? Există, desigur. Dar ei sunt acolo ca decor în piesa Martirul feminin neînțeles. Utili când trebuie să pară o mamă luptătoare și absenți când e cazul să meargă la amant în weekend.

Și aici intră în scenă el — amantul. Bărbatul cu suflet poetic și coloană vertebrală de gelatină, care se simte alesul divin menit să scoată o femeie „din întuneric”. Nu contează că întunericul e autoinflamat și plin de fantezii sinistre. Nu contează că ea e căsătorită și are copii acasă care se uită la „Frozen” în timp ce mama lor primește mesaje cu inimi și flăcări. El o iubește. Cu adevărat. Sau așa crede.

Se implică profund. Adică superficial, dar cu sentimente. Se emoționează când ea îi povestește cât de rece e soțul și cât de mult „a murit pe dinăuntru” între o lecție de pian și un pachet de Pampers. Și el crede. Pentru că, în lumea lui, iubirea nu are reguli. Nici limite. Nici neuroni.

Se visează salvator, dar e doar un figurant într-un serial prost scris, în care femeia face binge-watching cu suflete. După el urmează altul. Și altul. Iar el va rămâne cu un status criptic, o criză existențială și o erecție de vinovăție întârziată.

Când totul se sparge — și întotdeauna se sparge — ea se întoarce la soț, la copii, la viața „care o constrânge”, în timp ce el rămâne în inbox, uitându-se la ultima poză primită cu un selfie din mașină și textul: „nu mai pot așa…”.

Și atunci, într-un moment rar de luciditate, soțul, bărbatul uitat, cel rămas să spele vasele și traumele, aruncă o replică seacă, fără furie, dar cu mult cinism:

„E ok, dragă. Dacă amantul ăla al tău e atât de special, sigur o să te suporte și în varianta de luni dimineață, cu nervii praf, părul nespălat și copilul vomând pe covor. Dacă nu, îl aștept să-i predau telecomanda și responsabilitățile. Să vedem cât ține romantismul când n-ai timp să te epilezi.”

Finalul? Nimeni nu învață nimic. Ea rămâne „neînțeleasă”, el (amantul) — „profund rănit de iubire” și soțul — un om care știe exact ce s-a întâmplat, dar care, cu eleganța unei spânzurători lente, decide că nu merită nici să mai ridice tonul.