duminică, iulie 20, 2025
Acasă Blog Pagina 2

Îngeri cu față de demon: Frumusețea care ucide

0

O reflecție cinică despre frumusețea falsă, banii iluzorii și sufletul pierdut într-o lume plină de aparențe și egoism mascat

Se zice că în fiecare omidă hidoasă zace un fluture. Corect, dar tot acolo zace și o viitoare mizerie pe parbriz. Adevărul universal e simplu: natura are umor. Ce nu-ți spune nimeni e că fluturele ăla minunat, cu aripi sidefate și grație divină, trăiește fix trei zile. La propriu. Se naște miercuri, se reproduce joi și dă colțul vineri. Cam ca iubirile de pe Instagram.
Pe partea cealaltă, viespile – creaturile acelea cu talie demnă de invidiat de către orice influenceră vegană – sunt, în esență, niște avioane de vânătoare cu ac de înțepat și deficit de empatie. Aparent elegante, în realitate, niște psihopate zburătoare cu diplomă în agresivitate pasivă.
Și-acum, să extrapolăm la rasa umană, că doar n-o să vorbim toată ziua despre insecte, deși unele rude de-ale noastre umane s-ar supăra. Există oameni frumoși pe dinafară și putrezi pe dinăuntru. Seamănă izbitor cu niște mere din supermarket – lucioase, perfect rotunde, dar când le tai, găsești în mijloc viermele în costum Armani.
Acești zei ai frumuseții de vitrină sunt incapabili să iubească sincer. Nu pentru că nu vor. Nu pot. Sufletul lor a fost demult scos la vânzare, împachetat frumos și expediat în rate către prima validare superficială. Ce rămâne e o carcasă Instagramabilă, care zâmbește doar când e flash-ul pornit.
Ei nu oferă nimic fără să tragă după ei un deviz: „Dă-mi și mie ceva în schimb, măcar o validare, un like, un follower, ceva!” Dacă faci greșeala să le spui „mulțumesc” fără bon fiscal, li se strică tot circuitul moral.
Așa-zisul „Iad” de după moarte? Să fim serioși. Iadul e aici. Îl vezi când te urci în metrou la Pipera și îți amintești că trăiești într-o societate în care un share valorează mai mult decât un gest uman. Diavolul nu mai are coarne și furcă – are costum Hugo Boss, cont verificat și birou la etajul 10.
Pe cealaltă parte, „banii fac lumea să se învârtă”. O glumă bună, pe care nimeni nu o mai râde. Cândva făceam troc – un pește pe o roșie, o capră pe o cană. Acum dăm vieți pe ipoteci și suflete pe leasinguri. Ne aruncăm în brațele lui Mastercard cu același entuziasm cu care strămoșii noștri îmbrățișau focul. Diferența e că focul ținea de cald. Cardul ține de foame doar până se blochează.
Și hai să facem un exercițiu de imaginație, că tot suntem visători: închidem toți „bogații” ăștia, cei cu sarsanale de bani și conturi offshore, într-o cameră. Le lăsăm doar banii. Nici apă, nici mâncare, nici Wi-Fi. Cât rezistă? Își vor da seama, prea târziu, că n-au ce face cu bancnotele decât să-și șteargă sudoarea de pe frunte. Ironia? Sunt prea fini pentru a folosi hârtie igienică nepersonalizată.
Ce le rămâne? Nimic. Nici măcar ei înșiși.
Prietenia, noblețea sufletului, iubirea autentică? Povești de adormit copiii. Nu le mai vezi decât rar, și de obicei în știrile de la finalul jurnalului, după ce ai trecut prin 40 de minute de crime, violuri și politicieni care promit „reforme”. Îngerii? Sunt ăia care se strecoară prin viață pe vârfuri, te ajută fără să ceară like, share sau QR code. Nu ies în evidență, că n-au timp de branding personal. Ei își văd de treabă. Când un copil plânge, ei sunt cei care-l liniștesc. Nu filmează nimic. Nu postează nimic. Nu se monetizează.
Adevărata iubire nu cere factură. Nu așteaptă recompensă. Dacă tu te declari „îndrăgostit” dar numeri ce ai dat și ce a venit înapoi, felicitări, ești contabil, nu iubit.
În rest… ce să zic, dragă cititorule? Trăiesc și eu ca tine într-o lume în care demonii au parfum scump și profil de LinkedIn, iar îngerii se îmbracă modest și-și caută sensul în lucruri mici. Mă antrenez zilnic să fiu singur între oameni, în timp ce vânez fluturi în haosul de viespi corporatiste.
Încă mă mai emoționează o frunză căzând într-un apus de toamnă. Știu, par bolnav. Dar în lumea asta nebună, e semn de sănătate să mai simți ceva.
Și dacă mă vezi vreodată mergând prin ploaie, fără umbrelă, nu e pentru că n-am una. Ci pentru că vreau să simt. Asta e tot ce-a mai rămas de simțit într-o lume care aleargă, urlă și se înțeapă pentru nimic.
Îți zâmbesc de pe margine. Un fluture în cădere liberă. Cu zbor elegant, dar cu ochii-n beznă.
Notă:
Aceasta este o adaptare a unui text pe care l-am scris prin 2012, într-un moment de nostalgie și cu mult mai multă naivitate.

Femeia narcisistă: regina teatrului fără spectatori

Cum recunoști și scapi de femeia narcisistă care-ți ruinează viața emoțională

Femeia narcisistă se naște dintr-o nevoie disperată de iubire necondiționată, dar cere afecțiunea cu forța și aruncă tantrumuri emoționale pe măsura unui copil cu coroniță de adult. Dacă o primește, se plictisește rapid și o învinovățește pe ea, pe el sau, în general, pe tine.
Se lipește de tine ca eticheta de pe borcanul de zacuscă — greu de dezlipit și lasă urme care dor. La început te scanează, te copiază, se prefăcea că te înțelege. Nu pentru că te place, ci pentru că vrea să-ți ia identitatea și să o transforme în propria mască. Tu ești doar un rol într-o piesă scrisă de ea, iar replicile tale trebuie să înceapă întotdeauna cu:
Ai dreptate.”
Îmi pare rău.”
E vina mea.”
E prestidigitatorul realității: când greșește, transformă vina într-o iluzie și o pasează ție. Îți explică cu un dram de teatralitate că suferința ta e un atac la sufletul ei „pur”, care doar a vrut să iubească. Tu plângi, ea oftează artistic. Tu tremuri, ea citează din Paulo Coelho.
Te face să crezi că ești dramatic(ă), slab(ă), haotic(ă), instabil(ă), în timp ce ea rupe stabilitatea ta cu unghii de sticlă și vorbe reci ca o factură de gaz în ianuarie. Promite iubire eternă, dar nu suportă rutina. Se vrea „deschisă”, dar flirtează pe ascuns. Dacă întrebi, ești „obsesiv(ă)”. Dacă taci, „nu comunici”. Dacă pleci, „ai fost un laș/ă”. Dacă rămâi, „nu te-a obligat nimeni”.
Tot ce vrea e public, nu o relație. Aplauze pentru frustrările ei, spectator care să o admire în timp ce-ți varsă suferința pe sufletul tău proaspăt zugrăvit cu speranță.

Cum recunoști o femeie narcisistă la prima întâlnire – șapte replici și o sprânceană ridicată

1. „Toți bărbații/fostele mele partenere s-au dovedit invidioși, slabi sau geloși.”
A ars tot ce-a atins, dar cenușa tot ea o numește trandafiri.
2. „Sunt foarte sinceră și directă. Nu toată lumea poate să facă față.”
Insultă, critică, rănește — dar asta e „autenticitate”.
3. „Oamenii nu înțeleg cât dau eu într-o relație.”
Dă cu porția și trimite factura emoțională.
4. „Am multe persoane care mă doresc, dar nu-mi stă mintea la prostii.”
Flirtează compulsiv, dar te acuză de nesiguranță.
5. „Eu nu suport oamenii slabi.”
Te consumă emoțional până rămâi fără apărare.
6. „Tu nu ești ca ceilalți. Tu mă înțelegi.”
Te face să te simți unic(ă) ca să te transforme în restul „celorlalți”.
7. „Eu am fost mereu altfel.”
E altfel — coșmarul tău emoțional cu față de înger.
Bonus: Ridicarea sprâncenei când nu îi intri în joc — zâmbet disprețuitor și pauză teatrală. Ai deraiat de la scenariu.

Ghid de supraviețuire cu o femeie narcisistă – trei pași și o fugă discretă

Pasul 1: Nu crede ce spune, urmărește ce face
Declară iubire, dar-ți întoarce viața pe dos.
Spune că te respectă, dar te ironizează în public.
Se vrea înțeleasă, dar ascultă doar ecoul propriei voci.
Pasul 2: Păstrează-ți reperele
Dacă te îndoiești zilnic de tine, e semn că te reconfigurează emoțional.
Dacă-ți ceri scuze pentru ce simți, e timpul să fugi. S-a început anihilarea identității tale.
Pasul 3: Nu încerca să o schimbi
Nu vrea să fie vindecată, vrea să fie venerată.
Terapia o enervează, introspecția e pentru „pierzători”, empatia o consideră o glumă proastă.
Fuga discretă:
Nu-i spune că pleci. Nu te justifica. Pleacă simplu, tăcut, cu demnitate. Orice explicație e muniție pentru manipulare.
Cele 10 porunci ale femeii narcisiste (versiunea profană)
1. Să nu ai alți dumnezei afară de mine.
2. Să nu pomenești numele meu în zadar… dar nici prea des.
3. Adu-ți aminte s-o sărbătorești pe Ea zilnic.
4. Cinstește-i trecutul dramatic, chiar dacă-i inventat.
5. Să nu o contrazici, nici când ai dreptate.
6. Să nu râzi de ea, doar cu ea.
7. Să nu ai secrete, dar să accepți că ea are intimitate.
8. Să nu te bucuri de succes fără să o anunți.
9. Să nu crezi că plecarea ei e definitivă.
10. Să nu-ți pierzi mințile. Acum sunt ale ei.

Scrisoare deschisă către „Tu”, cel/cea care încă speră

Dragă Tu,
Îmi pare rău. Ai confundat o hologramă emoțională cu o ființă capabilă să iubească. Era frumoasă, știa să zâmbească și să te privească ca pe un erou. Ai vrut să o salvezi. N-ai putut. Pentru că în timp ce tu îi ofereai inimă, ea ți-o analiza ca un lup care adulmecă o rană.
Tu făceai planuri. Ea făcea jocuri. Tu aduceai flori. Ea aducea trecutul. Tu puneai suflet. Ea pune presiune. Când întrebi „cum pot să ajut?”, primești ceartă. Spui „te iubesc” și ți se cere spațiu. Taci — ești indiferent. Vorbești — dramatizezi.
Ironia supremă? Într-o zi, o să-i lipsești. Nu tu, ci oglinda ta și teatrul pe care i l-ai oferit. Va încerca să se întoarcă cu vorbe dulci și melodii vechi.
Te rog, dacă se întâmplă asta, închide ușa. Trage draperiile. Aprinde lumina. Pentru că dacă o primești iar, nu va fi o a doua șansă, ci o execuție la rece.
Cu compasiune,
Un alt fost idiot care a crezut că iubirea repară totul.

Codependența pe stiluri: iubire, frică și sabotaj

Atașamentele periculoase: ghidul codependentului începător pentru autodistrugere cu zâmbetul pe buze

O trecere în revistă a modurilor rafinate prin care ne sacrificăm, ne anulăm și ne prostim elegant în relații, în funcție de stilul de atașament

Bine ai venit în clubul celor care iubesc până crapă, unde codependența e regula. Nu tu ești problema, ci stilul tău de atașament — acel mic program instalat în copilărie de părinți bine intenționați, dar complet disfuncționali.
Te întrebi de ce te lipești emoțional ca scaiul de oameni indisponibili, reci sau dramatici? Nu e ghinion. E știință cu iz de tragedie personală.
Hai să facem un tur ghidat prin patologia romantică modernă, că tot ai făcut terapie două ședințe și ai fugit de frica unui „tu cum te simți cu adevărat?”.
Atașament anxios – Codul roșu al nevoii cronice de validare
Ești mereu îndrăgostit(ă) de cineva care „nu e sigur ce vrea”? Stai pe muchia abandonului emoțional și verifici dacă a văzut story-ul tău cu citatul lui Coelho?
Felicitări. Ești anxios. Psihologic vorbind, ai fost crescut(ă) cu porții fragmentate de afecțiune: o mângâiere azi, un reproș mâine, o absență emoțională la desert.
Acum ești adult și ai un hobby: te consumi pe tine ca să nu plece celălalt. Tu ești omul care scrie „nu-i nimic, e ok” în timp ce plânge cu notificările pornite. Ți-ai setat iubirea să vină cu dramă inclusă și ai convingerea că, dacă te umilești destul, o să fii apreciat(ă). Spoiler: nu.
Atașament evitant – Iubesc, dar de la distanță și cu mască de indiferență
Dacă emoțiile ar fi o pandemie, tu ai fi vaccinat. De trei ori.
Ești acel partener ideal în primele două săptămâni: atent, misterios, sensibil subversiv. După care… devii absent, ironic și brusc ocupat cu „lucruri importante”. Gen spălatul mașinii și citit mailuri inexistente.
Ți-e frică de intimitate ca de facturile neplătite. Preferi să salvezi oameni la nevoie, dar cu sufletul sub lacăt. Ții la partener, dar nu știi să spui. Așa că îl faci să se simtă nesigur. E o formă de control. Un șantaj afectiv pasiv-agresiv. Și, ciudat, lumea tot te iubește. Până face terapie.
Atașament dezorganizat – Bine ai venit în haosul emoțional cu iz de telenovelă turcească
Aici intrăm pe teritoriul devastat de conflicte: vrei apropiere, dar o sabotezi. Ceri afecțiune, apoi împingi partenerul la marginea balconului (emoțional vorbind, deocamdată).
Ai crescut într-un mediu unde iubirea însemna și frică. Unde îmbrățișarea era urmată de critică. Acum recreezi același roller-coaster cu parteneri la fel de instabili ca tine, dar „măcar nu te plictisești”.
Să iubești liniștit pare plictisitor. Ai nevoie de suferință ca de Wi-Fi. Nu știi exact ce vrei, dar știi sigur că-l vei învinui pe celălalt pentru tot.
Atașament securizant – Specie pe cale de dispariție
Da, există și oameni care iubesc fără manipulare, fără drame, fără să se piardă în celălalt.
Dar, să fim serioși, dacă citești acest articol, probabil nu ești unul dintre ei.
Sau ești… și ți-ai pierdut timpul cu cineva dintre cele trei categorii de mai sus, crezând că-l poți „repara”. Iartă-mă, ești doar un codependent deghizat în salvator.
Concluzie cinică, dar sinceră:
Codependența e romantizarea propriei suferințe în numele iubirii. E versiunea emoțională a „las’ că merge și-așa”.
Dar adevărul e că nu merge. Te rogi de iubire, când ar trebui s-o primești fără procesare emoțională dublă. Dacă trebuie să-ți demonstrezi valoarea într-o relație, înseamnă că ești în sala greșită.
Stilul tău de atașament nu e o scuză, ci o explicație. Adevărata maturizare e atunci când nu mai iubești pe cineva pentru că suferă, ci îl iubești în timp ce nu te pierzi pe tine.
P.S.
Dacă nu ți-a plăcut, să știi că nu mi-a plăcut nici mie să scriu asta.

,,Toxic”, dar cu stil

O confesiune acidă despre relații, proiecții afective și cum devii fostul „toxic” în povestea altcuiva. Cinci scrisori pentru bărbații care au crezut că e altfel

Ghidul bărbatului lucid care a fost deja povestit altuia

Toți am fost ,,toxici”. Dar nu chiar degeaba

Un ghid ironic pentru fraierii care cred că e altfel
Se întâmplă, în fiecare zi, în sute de cafenele cu lumini ambientale și pahare refolosibile: o femeie spune unui bărbat nou în viața ei cât de toxic a fost fostul. Și el, cu zâmbetul generos al unui om care n-a trecut încă prin șocul realității, o ascultă. Clatină din cap. Pune mâna pe mână. O înțelege.
Și crede că a dat lovitura vieții lui.
Nu știe, bietul de el, că femeia din fața lui nu vrea să fie salvată. Vrea să-și confirme încă o dată povestea despre cât de bună, dar neînțeleasă este ea. Iar el, cavalerul lucid cu job stabil și păr pe pieptul sufletului, e doar următoarea piesă din mecanismul recurent al reciclării emoționale cu final tragic.
Scrisoarea I – Despre speranță și alte boli cu transmitere naivă
Dragă Fraiere I,
Ți-a spus că în tine a găsit ce nu i-a oferit nimeni până acum. Că ești liniștea de după furtună. Ce n-a menționat e că furtuna e parte din ea, nu din fostul.
Ai fost acolo, ai ascultat, ai susținut. Iar când n-a mai fost interesant, ți-a spus că nu mai simte chimie.
Adevărul? N-a fost chimie. A fost combustie spontană, urmată de o fugă preventivă.
Scrisoarea II – Despre cum te ia dracu’ cu zâmbetul pe buze
Fraiere II,
Ți-a spus că vrea ceva serios. Tu ai crezut-o. Ai venit cu intenții bune, cu flori, cu planuri. Dar n-ai înțeles un lucru esențial: în mintea ei, seriozitatea e o casă cu gratii aurite. Iar tu ești gardianul blând de care se va plictisi fix când începi să contezi.
Ai fost doar pauza de reclame dintre două episoade intense.
Scrisoarea III – Ghid de supraviețuire pentru bărbatul-proiect
Fraiere III,
Tu ești bărbatul pe care vrea să-l „construiască”. Vrea să te vindece, să te echilibreze, să te aducă la „nivelul” ei de evoluție emoțională. Te va încuraja să-ți exprimi vulnerabilitatea, apoi va spune că ești slab. Te va provoca să fii sincer, apoi te va pedepsi pentru adevăr.
Când o femeie vrea să te „repare”, fuge. Nu ești o relație. Ești un atelier.
Scrisoarea IV – Despre reciclare emoțională și alte forme subtile de tortură
Fraiere IV,
Te-a ales pentru că semeni cu cineva. Cu fostul, cu altul, cu o idee. Te iubește pentru ce crede că poți deveni. Și când nu livrezi visul din capul ei, o să devii inamicul public numărul 1.
Când o să-ți spună „nu mai sunt eu în relația asta”, tu o să te uiți în oglindă și o să vezi că ai pierdut tu. Dar de fapt, ai fost doar o pagină goală pe care a scris aceeași piesă, cu alt font.
Scrisoarea V – Despre cum ești doar un rebound cu diplome
Fraiere V,
Ți-a spus că vrea stabilitate. Că e gata pentru o relație „serioasă”. Că tu ești diferit. Adevărul? Tu ești doar reboundul funcțional. Salteaua emoțională pe care sare până se decide dacă-l iartă pe fostul.
După câteva luni, când eviți o ceartă sau nu-i dai destulă dramă, o să simtă că lipsește ceva. Și o să plece să caute acel ceva.
Tu vei rămâne cu un raft de cărți citite, două pungi de cafea artizanală și sentimentul că iar n-a fost suficient.
Finalul? Mereu același.
Toți am fost ,,toxici”. Dar nu chiar degeaba.
Câteodată, toxicitatea e doar ce rezultă când un om lucid se întâlnește cu o realitate care refuză să se maturizeze. Când refuzi să te lași manipulat. Când spui „nu”. Când nu te schimbi la comandă. Când nu ești dispus să devii scuza altcuiva pentru eșecurile proprii.
Așa că, dragă viitor fraier, dacă ești acum în faza în care ea îți povestește cât de rău a fost fostul… zâmbește. Ascult-o. Aprobă din cap.
Dar să știi că, la un moment dat, o să fii tu personajul din monologul ăla. Și atunci o să înțelegi ce înseamnă cu adevărat cuvântul „toxic”.
Până atunci — succes.
Ai intrat într-un cerc select. Nu e clubul elitei. E doar clubul celor care au crezut că „la mine o să fie altfel.”
N-a fost. Niciodată nu e.

Ecoistul – eroul tragic care spune „scuze că exist” și moare încet, dar politicos

O privire necruțătoare asupra ecoistului: omul care nu cere nimic, dar oferă tot, în timp ce se evaporă psihologic ca o apă plată uitată pe calorifer

Într-o lume în care fiecare are cont de Instagram, păreri despre orice și o stimă de sine gonflabilă, ecoistul este acel specimen rar care se cere scuzat că respiră aerul altora. Nu cere atenție, nu vrea validare, nu urlă, nu postează citate motivaționale. El doar… se adaptează.
Dacă narcisistul e buldozerul emoțional care intră în viața ta cu șenile și horn de abur, ecoistul e preșul pe care nici nu-l observi până nu aluneci pe el și îți rupi glezna relațională.
E omul care, în copilărie, a învățat că iubirea vine la pachet cu „fii cuminte”, „nu fi o pacoste” și „copiii buni nu plâng”. Și de atunci, trăiește cu frâna trasă, cu vocea dată pe mute și cu inima pe silențios.
Îl recunoști ușor: îți dă dreptate chiar și când n-ai, râde la glumele tale chiar dacă sunt sinucigașe și îți aduce flori când tu i-ai trimis mesaj că ești într-o relație cu altul.
În relații este absolut indispensabil: gătit, curățenie, empatie, sprijin, terapie la pachet. Un combo all-inclusive, doar că fără personalitate. Dacă vrei companie care nu te contrazice niciodată, închiriază un ecoist.
Ironia face că, în adâncul lui, nu e deloc slab. E doar învățat să înghită lava cu zâmbetul pe buze. Are emoții cât o centrală nucleară, dar cu reactoarele închise. Dacă ar vorbi sincer 30 de secunde, ai face infarct emoțional.
Adevărata dramă? Se îndrăgostește de narcisici – adică acei oameni care vor tot, dau nimic și fug când nu mai are ce să le ofere. O simbioză perfectă: unul urlă „adoră-mă!”, celălalt răspunde „desigur, imediat”.
Vindecarea lui e complicată. Nu vrea să se schimbe – căci schimbarea implică deranj. E ca un pompier care refuză să iasă din incendiu, de teamă să nu încurce traficul.
Ce-ar trebui să facă? Să învețe să spună „nu”, să descopere că are dreptul să fie viu, să fie enervant, să fie om. Dar pentru asta, ar trebui să-și asume că va deranja. Și pentru ecoist, a deranja e ca și cum ai scuipa pe moaștele răbdării: de neconceput.
Așa că, în timp ce lumea se ceartă pe identități de gen, conflicte internaționale și cine a furat cui ideea de podcast, ecoistul tace. Și se evaporă. Elegant. Silențios. Nevăzut.
Dar cu sufletul impecabil călcat, apretat și livrat la timp.
Pentru ceilalți, desigur.

Prostul, această specie invincibilă și letală

0

Ce îi face pe oameni proști și de ce prostia, mai ales cea vocală și sigură pe ea, este una dintre cele mai periculoase forțe sociale moderne

Prostul, această specie invincibilă și letală

(sau cum am învățat să nu mai râdem, ci să fugim)

Ce îi face pe oameni proști?
Prostul nu se naște. El se cultivă. Crescut cu grijă în soluri sărace în educație, udat zilnic cu televiziuni de scandal și fertilizat cu mândria de a nu fi „citit niciodată o carte, da’ uite ce bine o duc”, prostul ajunge la maturitate fix când tu începi să ai dubii despre tot. El nu are dubii. Are convingeri.
Omul devine prost în clipa în care refuză să mai învețe. Nu din lene, ci din convingerea sfântă că știe deja tot. Efectul Dunning-Kruger i-a mângâiat sinapsele și acum se crede un soi de mesia digital care trebuie să-ți explice cum funcționează vaccinurile, gravitația și economia globală – toate într-un comentariu scris cu caps lock.
Prostul trăiește într-un univers paralel în care opinia bate realitatea. În care citatele sunt inventate, logica e o boală modernă, iar adevărul e o conspirație a celor care știu carte. Ce-i drept, nu citește, dar are simțul realității. Un simț pe care îl confundă cu mirosul de mici de la colțul blocului și cu ce-a zis vărul lui Fane de la gaz.
Cea mai mare dramă? Nu lipsa informației. Ci lipsa nevoii de informație. Prostul nu vrea să afle. Nu are întrebări. Are doar certitudini și, din păcate, și cont de Facebook.
Ce îi face pe proști periculoși?
Dacă s-ar limita la a spune prostii în cerc restrâns, l-am putea trata ca pe-un bibelou spart: îl ignori, te ferești de colțuri. Dar nu. Prostul acționează. Se implică. Candid(ea)ză. Votează. Conduce. Comentează. Se filmează.
Ce-l face periculos? Faptul că nu doar că nu știe, dar nici nu vrea să știe. Și că în prostia lui e ferm, entuziast și molipsitor. E convingător prin ton, nu prin conținut. Și trăim într-o epocă în care cine vorbește tare e crezut mai mult decât cine are dreptate.
Prostul e și imprevizibil. Azi crede în energii, mâine în reptilieni, poimâine în „statul paralel”. Nu-l poți anticipa, pentru că logica lui e scrisă într-o limbă moartă, vorbită doar de troli și mătușa lui de la țară.
Dar ce-l face cu adevărat letal e că nu e singur. Ba chiar face parte din majoritate. Iar când majoritatea decide că nu mai contează adevărul, că e „doar o opinie”, te trezești că trăiești într-o țară unde realitatea e opțională, dar prostia e obligatorie.
Să nu ne amăgim: prostia nu e un defect de fabricație. E o alegere. O formă de confort mental. O religie fără zei, dar cu influenceri.
Și când prostul ajunge să aibă putere, funcție, cameră de luat vederi sau microfon, începe cu adevărat dezastrul. Pentru că are butoane. Și le apasă. Convins că face bine. Și când totul explodează, dă vina pe „alții”.

Cum își dinamitează femeia proastă casa

Manual de auto-sabotaj conjugal pentru femeia care vrea să aibă dreptate – chiar și când rămâne singură

Manual de distrugere emoțională în cinci pași: ediția pentru doamne cu gura mare și memorie selectivă

Într-o lume plină de bărbați carenu simt”, „nu comunică”, „nu se implică” și „nu spală vase”, există și un specimen mai rar, dar extrem de eficient: femeia care dinamitează casa… din dragoste, evident.
1. Vorba bună… a murit de mult.
Când deschide gura, vecinii scad volumul televizorului – e clar că urmează o lecție. Din alea cu dicție bună și reproșuri pe silabe. Soțul e comparat zilnic cu vecinul, cu fostul, cu amanții, cu vărul, cu băiatul de la Mega, cu tipul ăla care i-a dat like și inimioare la pozele ei de pe rețelele de socializare, unde se postează provocator, cât mai sumar îmbrăcată, cu orice bărbat care, aparent, are calități magice, cum ar fi că duce gunoiul fără să-l rogi de șapte ori, sau îi spune te miri ce alinturi. Tot ce face el e greșit, dar ce face ea? Ea construiește. Cu negativitate. Un fel de Lego al urii pasiv-agresive.
2. Nu contează ce aduce el acasă, ea voia altceva.
El vine de la muncă, transpirat, cu două sacoșe de la Lidl și ochii injectați. Ea se uită la bon, oftează și întreabă: – Atât ai putut?
Femeia nemulțumită e ca o aplicație de banking: nu contează câte eforturi faci, întotdeauna îți arată că ai prea puțin. Și, în mod miraculos, nicio achiziție nu e bună, în afară de ce și-a luat ea pe ascuns de pe Shein.
3. Afecțiunea – disponibilă doar la evenimente speciale, cu RSVP și avans.
Îmbrățișările sunt ca eclipsele. Sexul – ca reducerile adevărate de Black Friday: se vorbește despre ele, dar nu le vede nimeni. Ea dă dragoste doar când are chef, adică exact niciodată când o cere el. Și oricum, dacă el vrea, sigur vrea „doar aia”. Dar dacă n-o vrea, înseamnă că are pe alta. Un bărbat n-are nicio șansă la logică aici. E ca și cum ai încerca să câștigi la ruletă, doar că bila e pătrată și masa e în flăcări.
4. Emoțiile ei: film horror cu buget nelimitat
Are reacții mai rapide ca Netflix-ul la o nouă dramă. Dacă soțul întârzie zece minute, sigur e cu cineva. Dacă nu răspunde la mesaj, sigur e mort sau în pat cu vreuna. Dacă își exprimă opinia, îl acuză că-i distruge feminitatea. Când el greșește, e scandal. Când ea greșește, e ciclu.
5. Mândria – cea mai mare investiție a ei
Ea nu cere scuze. Nu admite. Nu cedează. Dacă s-ar face olimpiadă la „nu e vina mea niciodată”, ar fi campioană mondială. Îți spune că vrea un bărbat matur, dar îl tratează ca pe un băiat de clasa a șasea care a uitat să-și spele ghiozdanul. Și dacă el vorbește cu vechi cunoștințe? Crimă pasională. Dacă nu vorbește, de ce nu o face? Să nu mai audă de trecutul lui. Nici de prezentul lui. Ideal, nici de el.
Deci, de ce nu funcționează căsnicia? Simplu: bărbatul n-a fost suficient de clarvăzător.
Căsătoria nu e despre dragoste, în cazul ei. E despre management de criză, gimnastică emoțională și capacitatea de a-ți păstra calmul când ești certat pentru ceva ce n-ai făcut încă, dar ești pe cale să faci, poate, într-o altă viață.
Dar dacă vrei s-o repari, femeie, sfatul meu: începe prin a-l trata pe bărbat ca pe un partener, nu ca pe un animal de companie.
Sau… continuă să-i explici, în fiecare zi, cum nu te înțelege. Și când, într-o zi, nu mai e acolo să nu te înțeleagă, o să plângi pe rețelele de socializare cu un status gen:
„După tot ce-am făcut pentru el…”
Și ai dreptate. Chiar ai făcut tot. Inclusiv să-l alungi.

Grupul Suferinzilor Fericiți

Despre cum grupurile de „psihologia relațiilor” s-au transformat în balcoane publice pentru spânzurat egouri, diagnosticat traume cu Google și împărțit empatie în doze toxice

,, Terapii” cu like-uri și drame second-hand

Trăim într-o epocă în care, dacă Freud ar fi avut cont de Facebook, ar fi abandonat complet psihanaliza și s-ar fi apucat de stand-up comedy.
Astăzi, suferința s-a mutat pe net, și nu discret – ci cu sunet, vibrații, story-uri și postări de genul:
„Nu mai pot… (anonim, vă rog)… ce să fac când mă ignoră, dar mă iubește?”
Intrăm astfel în universul digital al durerii personalizate, denumit poetic „Psihologia Relațiilor” – sau, mai corect, „Terapie de grup pentru oameni care nu merg la terapie”.
Grupuri precum:
Psihologia relațiilor și iubirea conștientă”
„Vindecare după relații toxice”
„Foste victime, viitoare zeițe”
„Empatici în fața oglinzii”
„Energie feminină, bărbați toxici și cum să-i detestăm cu blândețe”
…oferă spațiul perfect pentru pseudo-terapie de masă cu nume false și probleme reale. Cei mai mulți membri scriu anonim. Ceilalți poartă profiluri cu nume precum „Ana InimăFrântă”, „Ely Sabina Cătălina”, „Alfa Luna Dacică” sau, în cazuri grave, „Regina Învierii din Mine”.
Ce spune asta? Simplu: zero asumare, dar multă expresivitate artistică emoțională. O adunare de spectre digitale care urlă în șoaptă, așteptând validare de la necunoscuți.
Ghid de comportament într-un astfel de grup:
1. Intră cu durerea la vedere.
De preferat, scrie 40 de rânduri despre „el” sau „ea”, dar niciodată cu prenume. Lasă misterul să plutească printre emojiuri.
2. Folosește jargon pseudo-terapeutic.
Termeni precum „traumă karmică”, „narcisist ascuns”, „umbra ancestrală”, „copil interior nehrănit” – toți sunt obligatorii. Dacă ești la primul burnout și nu ai măcar o relație toxică bifată, nu ești binevenit.
3. Vorbește despre iubirea de sine în timp ce implori un mesaj de la fostul.
Un clasic al genului. Aici, contradictoriul e stil de viață.
4. Așteaptă să fii consolat de străini cu traume similare.
În mod ironic, primești sfaturi de la persoane care, la rândul lor, nu și-au rezolvat nimic. E ca și cum ai cere indicații rutiere unui orb beat cu GPS defect.
Filosofia grupului e simplă:
Ești special pentru că ai suferit.
Ceilalți sunt toxici pentru că nu te-au înțeles.
Dacă doare, înseamnă că a fost karmic.
Și dacă te-ai întors de 5 ori la aceeași relație dezastruoasă, înseamnă că Universul te testează, nu că ai probleme de atașament.
Observații „tehnice”:
Numele false nu sunt doar pentru intimitate. Sunt o formă de camuflare identitară.
Dacă nu ai curajul să spui ce ai trăit cu propriul nume, ce pretenții ai să fii „vulnerabil autentic”?
Adevărul doare, dar măcar are buletin.
Postările anonime sunt monologuri neasumate, adresate unui cor de terapeuți fără diplomă.
Practic, un reality show al eșecului afectiv, transmis live, dar cu identitatea blurată.
Comentariile de sprijin sunt fie „Ești puternică, ai trecut prin iad și totuși radiezi”, fie „Și eu am trecut prin asta. Sunt la a treia despărțire karmică, dar acum sunt pe cale să atrag iubirea divină”.
Zero soluții, multă poezie.
Ce lipsește?
Simplu: adevărul, asumarea, luciditatea și uneori chiar bunul-simț.
Grupurile acestea nu sunt despre vindecare. Sunt despre ecou – fiecare strigă ce-l doare, iar ceilalți repetă după el, ca într-un ritual colectiv de consolare fără catharsis.
În loc de concluzie:
Dacă ai trecut printr-o relație dureroasă, nu te judec.
Dacă ai avut traume, ești om.
Dar dacă refuzi să-ți asumi, dacă ceri terapie în comentarii, dacă trăiești doar din validarea celor care suferă identic – îți spun cu blândețe tăioasă:
Nu ai nevoie de un grup de Facebook.
Ai nevoie de o oglindă. Și poate, un terapeut cu carne și oase. Fără nickname.
P.S.
Și pentru că orice suferință modernă are nevoie de coloană sonoră, recomand ceva mai profund decât un reel cu pian pe fundal și o poză cu ochii în ploaie:
O piesă care vorbește despre alienare, despre cum ne jucăm de-a sinceritatea cu măștile bine fixate, și despre cum suferința devine spectacol public.
Ascult-o dacă vrei să ți se confirme că nu doar tu plângi pe tastatură, ci o întreagă generație care confundă introspecția cu storytelling-ul digital.
Pentru toți cei care scriu anonim, dar urlă după validare.
Pentru victimele care visează să fie profeți și pentru profeții care n-au rezolvat nimic, dar dau sfaturi.

Guvernare cu suflet rece: Bolojan devine AI și îți explică de ce viața ta e nefezabilă

Extensia de ChatGPT care vorbește ca premierul Ilie Bolojan îți traduce necazurile personale în limbaj tehnocrat, rece, rațional și inutil de dureros

Într-o inițiativă care combină cinismul instituțional cu tehnologia de vârf, o româncă – probabil exasperată de amatorismul cu care ni se livrează nenorocirile – a creat o extensie pentru ChatGPT care vorbește în stilul sobru, glacial și îngrozitor de eficient al premierului Ilie Bolojan. Pentru că, dacă tot te lasă iubita, banca și ficatul, măcar să-ți spună cineva cu calm, diacritice și argumente contabile.
Extensia e simplă: îi dai o problemă și ea o împachetează în jargon de apocalipsă administrativă. „Nu mai merge între noi” devine „parteneriatul nu mai generează randament emoțional sustenabil”. Brusc, suferința ta nu mai e patetică, ci strategică. Nu mai plângi în pernă, ci optimizezi fluxurile afective pe termen scurt. Asta e diferența între o dramă și un Excel vorbitor.
Autoarea – o creativă din publicitate cu simțul umorului funcțional – a făcut extensia într-o pauză de cafea. Cinci minute și un deceniu de dezamăgiri colective au fost de ajuns ca să-i dea algoritmului tonul perfect: acel amestec de distanță emoțională, logică de fier și compasiune tehnocrată, adică exact cum te face să te simți o ședință de guvern ținută de Bolojan – omul care a reușit performanța unică de a tăia orice și să pară că îți face un bine.
Ce face chatbotul? Simplu: îți reformulează nefericirea în limbaj de document oficial. Dragostea devine „atașament cu marjă de eroare”. Plictiseala e „scădere a indicelui motivațional”. Iar despărțirea? „O măsură inevitabilă pentru sănătatea sistemului.” Și toate astea rostite cu tonul acelui om care îți închide teatrul, dar îți promite că deschide un sens giratoriu în sufletul tău.
Cine zice că nu există umor românesc post-2020? Există, doar că nu mai râde nimeni. Se livrează prin AI și are voce de premier. De aici înainte, când o să-ți spună cineva „am făcut o analiză rațională a relației noastre”, nu vei ști dacă e iubita ta sau e pur și simplu România.

Jazzul a umplut Piața Libertății, iar incultura s-a retras strategic pe străzi lăturalnice

Jazzul a umplut Piața Libertății, iar incultura s-a retras strategic pe străzi lăturalnice

Prima seară a festivalului JAZZx Timișoara 2025 a adunat mii de iubitori de muzică bună și i-a alungat, discret dar eficient, pe cei care așteptau să înceapă manelele

Vineri, 4 iulie, în Piața Libertății, s-a întâmplat un miracol rar: jazzul n-a plictisit pe nimeni. Ba mai mult, lumea care n-a prins loc pe scaune a stat chiar și în picioare, pe borduri, pe scaune pliante, pe biciclete și pe nervii celor întârziați. A fost ca o adunare de fani ai sunetului bun, ai berii artizanale și ai artei de a da din cap în ritmul corect, chiar și când nu înțelegi nimic din ce cântă artiștii.
IOANAx Soultrain a deschis seara ca o combinație între ritual de sânziene și lansare de album. A venit cu folclor în buzunar și groove în papuci. Ce a ieșit? O reinterpretare a Mioriței de parcă ar fi fost crescută de Erykah Badu. Când a început să cânte, un moș a întrebat: „Da’ asta-i doină?” și nepotu’ i-a răspuns: „E, în felul ei…”
New Fossils, niște unguri talentați care n-au nicio vină că știu să cânte mai bine decât arată în poza de grup. Au venit, au tăcut, au început. Și când au început, toată lumea a crezut că sună sistemul de alarmă de la viitor. Sunt genul de trupă care, dacă ar cânta într-un planetariu, oamenii ar crede că e o formă de educație cosmică. Au făcut jazz modern din cuante și sentimente reținute.
Jacob Banks – nenea ăsta nu cântă, predică. N-are voce, are stare de urgență vocală. Când a deschis gura, doi porumbei au căzut de pe clădire, emoționați. A fost blues, soul, R&B, gospel, și puțină magie vocală care te face să regreți toate alegerile muzicale proaste din viață. O doamnă din public a zis: „Să-mi spui tu mie că ăsta nu merita Eurovisionul și mă duc în Pădurea Verde!”
Publicul? Un mix absolut adorabil. Hipsteri care au înțeles jazzul după două beri, cupluri care au venit „doar să ne uităm un pic” și-au stat până la final, copii care dansau de parcă aveau metronom în glezne. Un domn cu o pălărie galbenă părea să conducă orchestra imaginară, căței care dădeau din cap ținând ritmul. Toți, într-o armonie demnă de o utopie urbană cu ritm și suflet.
Iar Piața Libertății? Pusese lacăt pe spațiu liber. Plină până la refuz. Erau oameni pe toate căile adiacente, în balcoane, în stațiile de tramvai, pe praguri, pe marginea fântânii și poate chiar pe câte-un nor metaforic. Unii au venit cu bunici, alții cu câini, iar unii s-au așezat pe ghidoanele propriilor biciclete doar ca să nu piardă nicio notă.
Și da, printre cei absorbiți în fluxul muzical au existat și câteva entități confuze – aceia care au rătăcit spre concert ca niște turiști greșiți de playlist.
La un moment dat, un cocalar rătăcit a întrebat:
„Și totuși, nu cântă nimeni Aș renunța la tot?”
(Aia cu „Dacă ai știi cât îmi e de greu, fără tine e sufletul meu…”)
L-am invitat, în gând, să meargă la Untold… poate acolo îi găsește playlistul dorit.
Un alt domn, cu lanț gros și sprânceană certată cu subtilitatea, s-a plâns că „prea mult suflat, frate, parcă se dezumflă baloane”.
A fost ultimul lui contact cu civilizația auditivă în această seară, după care a plecat subit, probabil să-și caute playlistul în altă parte, poate la Untold.
Dar partea bună e că au plecat, toți, fără să lase gunoaie — doar liniște. Au eliberat locuri pentru cei care chiar gustă, simt și respiră jazzul cu inima între beat-uri și swing-uri, nu între shaorma și „nu ne dă și nouă cineva bluetooth?”
Sincer? A fost perfect. Jazzul, ca un mecanism elegant de selecție naturală, i-a reunit doar pe cei care înțeleg că uneori muzica nu se cere, ci se aude doar când știi s-o asculți.