Ah, politica românească – locul în care memoria se resetează la fiecare apel internațional, iar coloana vertebrală devine extensibilă, pliabilă și, mai nou, wireless. Cel mai recent episod: un telefon de la Donald Trump către Nicușor Dan, actualul președinte al României. Zece minute de conversație, o invitație la Casa Albă și, ca prin magie, o revoluție de percepție.

Brusc, Trump – da, același Trump pe care o parte bună din opinia publică îl considera o amenințare globală – devine „lider vizionar”, „prieten al României”, „aliat strategic”. Dar nu asta e marea revelație. Ce șochează este cine face această reevaluare: exact cei care, până mai ieri, îl portretizau ca pe un clovn toxic.

AiURiștii: Trump e „de-al nostru”… sau nu?

Pentru AiURiști – gruparea sugeranisto-conspiraționistă, cu simpatii anti-UE și fantezii pro-MAGA – Trump era farul. Băiatul rău care sfidează globalismul, UE și orice normă diplomatică. Pentru ei, Trump a fost întotdeauna „de-al nostru”: nepoliticos, imprevizibil, anti-sistem.

Problema e că acest idol tocmai a sunat la Cotroceni. La Nicușor Dan. Omul sistemului, în viziunea lor. Și-acum se frământă: îl mai putem iubi pe Trump dacă îl legitimează pe „dușmanul nostru”? Ce să faci când universul tău ideologic se prăbușește în direct?

#Reziștii: de la „sugeranistul planetar” la „partener strategic”

De cealaltă parte, #reziștii – militanți civici, ONG-iști cu insigne UE, protestatari din Piața Victoriei – îl zugrăveau pe Trump ca pe un pericol public. Simbolul decăderii politice. Un misogin cu impulsuri autoritariste. Îi spuneau ironic „sugeranistul planetar”. Orice apropiere de el era, automat, compromițătoare.

Dar a venit telefonul. Și brusc, se produce miracolul reconversiei: din „fascist portocaliu”, Trump devine „aliat valoros”, pentru că – nu-i așa? – susține „bula noastră”. Răzgândeală? Pragmatism? Sau pur și simplu aceeași ipocrizie, cu alt ambalaj?

Politica elastică, coloana vertebrală în standby

Nu mai e vorba despre politică, ci despre marketing emoțional. Despre apartenență la trib, nu la principii. Despre o țară în care convingerile se ajustează la milisecundă, în funcție de direcția vântului sau prefixul apelantului.

Memoria? Resetabilă. Convingerile? Flexibile. Ipocrizia? Standard.

Ieri îl scuipai pe Trump, azi îi cânți ode. Ieri Nicușor era tehnocratul slab, azi e Alesul Vestului.

Până la următorul apel important

Asta e România reală: un loc unde telefoanele străine rescriu ideologii interne. Unde percepțiile se topesc mai repede decât etica în campanie. Unde fiecare tabără vinde ce-a susținut ieri pentru un plus de capital simbolic azi.

Până la următorul apel important, coloana vertebrală rămâne în standby. Poate revine semnalul.

P.S.

Așa-i că nu mai sunt simpatic când spun ce gândesc?

Pentru claritate: nu toți sunt ipocriți. Dar fanaticii care l-au reevaluat brusc pe Trump – din ambele tabere, AiURiști și #reziști – merită reflectoarele satirei.

Pentru mine, Trump rămâne un personaj politic periculos și instabil, cu acțiuni care au lăsat urme grave în democrație, în sănătate publică și în stabilitatea globală. Faptul că e din nou președinte nu-l transformă într-un lider respectabil. Doar într-un „idiot util” al vremurilor noastre, al lui Putin.

Satira e o oglindă, nu o rugăciune. Dacă nu îți place ce vezi, poate n-ar trebui să te superi pe oglindă.

Adrian Zuckerman – fost ambasador al SUA în România, cu un CV care îi face pe toți apropiații lui SIEmion să pară amatori – a pus degetul pe rană și a apăsat:

„SIEmion e un mincinos. Guvernul american nu l-a sprijinit niciodată.”

Fără metafore, doar glonț pe țeavă și adevăr negru pe alb.

Dar George, băiat isteț cu zmeură la pălincă, nu s-a lăsat. A scos din buzunarul nu știm cui, dar probabil dintr-un fond de urgență pentru naționaliști în derivă, 1,5 milioane de dolari și i-a dat la o firmă de lobby în SUA. Poate-poate prinde o poză cu Trump, o strângere de mână, sau măcar o șapcă de plastic și un baton de granola de la bufetul invitaților. După modelul lui Livache, Pinocchio și KWI.

Ce-a obținut?

O portavoce mai gălăgioasă și o minciună mai bine împachetată în steagul altuia. Minciună promovată intens la tembeliziunea iRealitatea și de ,,jurnaliști” frustrați din cauza irelevanței lor, în schimbul câtorva ruble.

SIEmion nu are mustață. Ca Livache.

Dar are portavoce. Permanentă. Prea aproape de urechile noastre. Cu ea urlă despre suveranitate și americani care „îl vor președinte”.

Realitatea? A intrat cu nume fals, ca la un chef studențesc, într-un eveniment unde era și Trump, dar unde nici badge-ul n-avea curaj să roșească de rușine.

Dar apoi a venit palma peste fața gonflabilă a imaginii lui: Trump l-a sunat pe Nicușor Dan, actualul președinte al României, și l-a invitat la Casa Albă.

Nu pe băiatul cu 1,5 milioane aruncați pe geam. Nu pe portavocea naționalistă de la Ciorogârla. Ci pe Nicușor — părintele canalizării bucureștene, cu zero carismă și infinită relevanță.

Ca să fie tabloul complet grotesc, să nu uităm: G SIEmion nu e omul lui Trump.

E trompeta lui Putin.

Una spartă, care bâzâie slab a „tradiție” și „valori” în timp ce, în fundal, Rusia își face selfie cu Moldova.

Iar dacă până și imbecilul Trump începe să-și dea seama că Putin e nebun, atunci e clar: lumea reală s-a activat, iar George rămâne cu portavocea,

o șapcă de la un eveniment unde n-a fost invitat

și o diplomă imaginară de la Universitatea „Spune-le ce vor să audă și țipă tare”, cu specializare în „Selfie cu iluzii.”

La ceremonia de învestire a președintelui Nicușor Dan, omul care vorbește rar, gândește mult și nu urlă nici măcar atunci când e înțepat de vectori media, Gigi a jucat o scenetă demnă de teatrul penitenciar spiritualo-financiar. L-a văzut pe noul președinte, s-a emoționat, și-a adus aminte că în campanie îl făcea în toate felurile și, în fața camerelor, a spus tremurat: „Domnule, iartă-mă!” Era o imagine biblică: Iuda cerea iertare, dar nu înainte de a-și verifica contul de economii și programul de apariții TV.

Într-un acces de purificare mistică, Gigi a mai cerut iertare și Liviei Stanciu – judecătoarea care a semnat una dintre condamnările lui. Un gest profund, deși mai potrivit ar fi fost să o felicite pentru că nu i-a dat și un premiu literar pentru textele apărute în apărarea sa. „Ce a făcut ea, e problema conștiinței ei”, a declarat Gigi, demonstrând că, atunci când nu e clar cine-i vinovat, măcar e clar cine are microfonul.

Între timp, Nicușor Dan, cu figura unui om care citește manuale de analiză matematică pe plajă, a reușit performanța de a impune decență într-un moment de isterie mediatică. Calm, rece, lucid — ca o funcție derivabilă în puncte unde logica și bunul-simț nu există. Iar în țara în care cei care țipă sunt considerați „bărbați de stat”, el a demonstrat că se poate administra și fără spume la gură.

Dar nici Beeecali n-a ratat ocazia să se răzbune pe fostul partener de sugeranism, G SIEmion: „E istorie.” O istorie scrisă cu marker pe pereții WC-urilor din campanie electorală. „AiURiștii nu vor mai face 20%, doar 5-6-7%”, a spus Gigi, anunțând și apariția unui nou partid sugeranist, „cu oameni competenți”. Nu știm cine sunt acești oameni, dar dacă printre ei se va număra și el, atunci putem sta liniștiți: competența va fi strict contabilizată în monedă convertibilă și metri pătrați de teren.

Și aici ajungem la marea problemă pe care puțini o văd și mai puțini o spun: presa românească — acest circ ambulant cu cameramani și breaking news-uri de mucava — continuă să îl promoveze pe Gigi Beeecali ca pe o instanță morală, teologică și național-strategică. Omul care sfințește tot ce atinge (inclusiv dosarele de condamnare) este invitat seară de seară să ne lumineze, să ne învețe, să ne certe, să ne ierte, să ne rătăcească. De ce? Pentru că face rating. Pentru că audiența mușcă. Pentru că, într-o țară unde Catedrala Mântuirii Neamului Prost coexistă cu palate construite ilegal, singurul Dumnezeu care unește toate confesiunile este banul.

Cei care-l ascultă cu fervoare pe Beeecali cred, cu sinceritate, că răspunsurile la crizele economice, morale și existențiale se află în ceea ce „zice Gigi”. Nu contează că a fost condamnat, că minte, că manipulează — contează că „zice frumos” și „nu se teme de nimeni, că are pe Dumnezeu.” Da, dar e un Dumnezeu foarte tolerant, care acceptă și conturi offshore și contracte dubioase, atâta timp cât se donează periodic pentru catedrale, azile și tembeliziuni de știri.

În final, întrebarea rămâne: dacă un condamnat ajuns influencer de opinie politică își cere iertare de față cu CO Dani și țara, iar publicul aplaudă, înseamnă că România s-a mântuit? Sau doar că păcătosul are PR bun și un cont permanent deschis la tembeliziunile care confundă penitența cu spectacolul?

Într-o țară unde politica e un soi de comedie cu accente penale, iar suveranismul a ajuns sinonim cu „securism cu lavandă”, Căcălin Georgescu a anunțat, senin, că se retrage. Nu ca să lase loc altora, ci ca să nu mai dea explicații. Și-a luat rămas-bun de la viața publică într-un live solemn, în care a combinat citate morale, aer de martir și voce de om obosit care tocmai și-a încheiat tura de iluminat națiuni.

Dar în spatele vorbelor meșteșugite cu dalta „patriotismului suveranist” se ascunde o realitate cât se poate de simplă: a fugit de parchet ca de coada SRI-ului. Când ești chemat să dai explicații pentru o colecție întreagă de infracțiuni care ar face invidios și un dictator mediocru, retragerea din viața politică nu e act de noblețe, ci o formă de igienă penală.

Cristela, partenera lui de viață și, se pare, și de diagnostic social, a spus-o cel mai bine:

„A făcut un caca mic și un caca mare.”

O analiză fecal-existențialistă rar de onestă în viața politică românească.

Și totuși… ce ne facem cu adepții?

Poate cea mai tragicomică scenă a acestui final de act este imaginea votanților săi. Oamenii care l-au urmat orbește, ca pe un amestec între Zalmoxe și Zorro, sunt acum în derivă spirituală. Rămași fără farul lor de Dâmbovița, ei privesc spre ceruri și caută sens în postările de pe Telegram.

Ce va face acea masă de români care confundau mitologia dacică cu programul de guvernare și consumau teoriile conspirației ca pe siropul de tuse? Poate vor migra spre alt „vindecător național”, poate vor fonda un nou partid – „Partidul Național Nostalgic – Aripa Mistică”. Sau, într-un acces periculos de luciditate, poate vor descoperi gândirea critică. Dar să nu exagerăm cu optimismul.

Final cu miros de busuioc și protocol penal

Căcălin Georgescu rămâne, în final, ceea ce-a fost mereu: un accident de traseu pe centura ideologică a României. A venit cu aer de lider ezoteric, a plecat ca un personaj de sketch – din acela pe care nici Divertis nu l-ar fi crezut real.

Va rămâne în cărțile de istorie, poate la subsolul capitolului „Curente paralele și comice în România post-adevăr”, între Livache și influencerii antivaccin.

La revedere, Căcălin. Ai venit ca o profeție. Ai plecat ca o glumă.

Și ca să parafrazăm familia: ai făcut ce-ai putut. Un caca mic. Și un caca mare.

Dl. Iohannis, acest Obi-Wan Kenobi al apatiei naționale, pare decis să părăsească scena cu aceeași grație cu care a jucat tot mandatul: pe tăcute, pe scump și pe nepăsate. Că nu vine la învestire? Normal. Prezența sa acolo ar fi fost ca o recunoaștere publică a faptului că președinția nu e, de fapt, o cabană cu vedere la Bruxelles unde se semnează fluturași de salariu o dată pe lună.

Ironic, nu? Să nu vii la momentul în care altcineva preia ce tu n-ai apucat să ții vreodată în mână. E ca și cum un manechin s-ar supăra că vitrina s-a închis. Ba nu, e mai rău: e ca și cum un paznic de muzeu ar refuza să predea cheile, deși exponatele au fost deja furate de vii.

Dar, să fim drepți: Klaus Iohannis nu fuge de responsabilitate, nu. El se retrage strategic. Nu vrea să umbrească prin prezența lui figura noului președinte, cu tot ce implică ea: energie, discurs, direcție, verb. Ar fi nedrept. Ar fi un contrast insuportabil. E ca și cum ai pune lângă o centrală nucleară un calorifer ruginit și ai întreba: „Care dintre ele încălzește mai bine?”

Din respect pentru popor, pentru democrație și, evident, pentru eternul său bioritm de trei zile lucrătoare pe lună, Klaus Iohannis a ales distanța. Poate că de acolo, de la altitudine diplomatică, o să vadă mai bine ce a ratat jos, în țară.

Sau poate că, în stilul său inconfundabil, o să rateze și asta.

Au trecut șase luni de când, conform profețiilor apocaliptice vehiculate în grupuri de WhatsApp și pe Facebook, noi, vaccinații, am fi trebuit să fim îngropați în pământ sau măcar desfigurați ireversibil de nano-cipurile lui Bill Gates. Evident, n-a fost să fie. Suntem încă aici – unii cu dureri de spate, alții cu nervii la pământ și toți cu o sterilitate care se lasă așteptată, deși Simion și Șoșoacă au anunțat solemn că ne așteaptă o infertilitate de trei generații, ca să nu mai zic de apocalipsa din uter.

Sterilitate pe trei generații! Dacă asta n-ar fi mai absurd decât teoria că vaccinul îți pune un viermișor luat din mască direct în corp, am râde în hohote. Doar că spitalele sunt pline de bebeluși și de mămici, ceea ce ne face să ne întrebăm: oare Pfizer n-a trimis serul greșit? Sau sterilitatea e o glumă proastă, făcută să sperie curajoșii anti-vacciniști care încă mai cred în moaște și teorii pe internet.

Printre cei mai vocali susținători ai acestei terapii alternative de ignoranță au fost și cei doi titani ai conspirației românești: SIEmion și Șoșoacă. Lor li s-a alăturat și legendarul Petrică, vecinul cu antenă parabolică pe casă și cinci abonamente pe cartelă, care a murit de infarct – probabil de supărare că 5G-ul nu-l iradia suficient ca să-l convingă că vaccinul e un plan global de exterminare.

Și cum să nu-l pomenim pe Bogdan Stanoevici, fost actor și politician, care s-a angajat în ultima scenă să demonstreze că Covid-ul e o farsă – până când virusul i-a scris scenariul final pe măsură ce-l conducea spre secția ATI. A murit ținând steagul scepticismului cât s-a putut de sus, dar cu oxigenul pe datorie. Conspiraționiștii l-au comemorat pe Facebook cu emoji și teorii preluate direct de la Sputnik, ca un tribut postum demn de o telenovelă cu multe sezoane.

Toți acești martiri ai anti-științei au îmbrățișat cu entuziasm propaganda putinistă, servită cu generozitate de SIEmion și Șoșoacă, un soi de combinație între profesori de teorie a conspirației și vânzători de măști expirate. Le-au promis fanilor o eliberare de sub jugul „globaliștilor” și o fertilitate fără cusur, dar au livrat o realitate mult mai dură: spitalizare, pierderi și povești de groază la capăt de telefon.

În timp ce ei predică în continuare cu voce tare de pe rețelele sociale, noi, vaccinații, suntem, în ochii lor, holograme – fantome digitale invizibile în propria noastră viață, controlate din umbră, prizonieri ai unui sistem care ne-a uitat inclusiv să ne bage și în evidențe.

Dar dacă tot suntem holograme, să știți că suntem unele foarte bine făcute: plătim taxe, ne certăm pentru locuri de parcare, și avem și dureri reale, inclusiv de cap, când vedem un alt fake news pe internet.

Și așa rămânem, în viață și surprinzător de fertili, cu o vină ciudată: că n-am murit, că n-am devenit victimele vaccinului diabolic și că ne-am permis să trăim normal în haos.

Până la următoarea catastrofă, când vom fi poate morți, nanocipați sau iradiați, dar sigur conspiraționiștii vor găsi o nouă teorie care să-i țină uniți și să le ofere un scop – chiar dacă asta înseamnă să se prăpădească cu aplomb.

Într-o țară în care politica se face în talk-show-uri și revelația în picioarele goale prin platouri TV, domnul Dan Puric a fost, este și va fi – din păcate – figura tragicomică a apostolului cu accente de recitator învechit, care, în lipsă de scenă, a urcat pe piedestal. Cu pantofi lustruiți, suflet adânc și ochi umezi de veșnica trăire, Puric a reușit performanța de a transforma orice sală de conferință într-un lăcaș de cult alternativ.

Discursul lui? Un ghiveci fierbinte de Cioran răsucit, Eminescu scos cu forcepsul din context, jale, ortodoxie și o doză sănătoasă de conspirații pe care le rostește cu atâta patos încât ai putea jura că îngerii l-au ajutat la redactare, probabil în pauza dintre două colinde.

Ani de zile, Puric a cultivat în român un soi de mândrie bolnavă și misticoidă, în care am fost, suntem și vom fi poporul ales – doar că ne sabotează străinii, neo-marxiștii, UE, iluminati și probabil și CFR-ul. Toate astea, livrate cu lacrimi, pauze dramatice și mimică de extaz teatral.

Dar Puric n-a vorbit doar. Nu. El a pregătit. A fermentat. A marinat. A fezandat. Publicul, desigur.

Ca orice bucătar spiritual responsabil, Dan Puric a înmuiat carnea grea a românului credul în poezie, suspin și dușmani invizibili. Ani de zile, i-a turnat metaforă peste paranoia și l-a servit cu garnitură de „neam martir”, până când publicul a fost gata.

Și atunci a intrat în scenă Căcălin Georgescu.

Nu cu flori, ci cu suveranitate. Nu cu versuri, ci cu geopolitică. Un Mesia tăcut, cu ochii pierduți între Bucegi și Geneva, care vorbește rar și greu, ca un manual de istorie scris în vis. Dacă Puric era tămâia, Georgescu e cădelnița. Dacă Dan plângea în numele neamului, Căcălin trasa direcții strategice pentru el, cu voce de GPS ezoteric.

Georgescu e ce se întâmplă când crezi prea mult în Dan Puric. O formă de revelație care te lasă cu suveranitatea în buzunar și realitatea în paragină.

Publicul, deja fezandat în lacrimile lui Dan, a fost gata să fie copt la foc mic în cuptorul cosmic al lui Georgescu. Cu dragoste. Cu verticalitate. Cu „resetare”. Aceiași oameni care l-au urmat pe Puric în metafizică, l-au votat pe Georgescu în absență și l-au aclamat pe G SIEmion în direct, convinși că astfel au salvat România.

Puric le-a arătat stelele. Georgescu le-a dat harta. SIEmion le-a promis autostrada.

Și ei, cu ochii uzi și buletinul tremurând în cabina de vot, au bifat revelația.

E genul de public care e convins că dacii erau creștini, Brâncuși era suveranist, iar Caragiale – clarvăzător.

Vă întrebați cine votează România Mare în variantă homeopat-electorală?

Fix aceia care îl aplaudă pe Puric în picioare, se închină când vorbește Georgescu și scandează „unitate!” la mitinguri cu iz de bâlci patriotic.

Așa s-a născut firma: Puric & Georgescu SRL.

Distribuitori oficiali de gândire profundă fără aplicație practică. Cu franciză în fiecare suflet suspinător și filiale în fiecare colț de internet unde dacii încă luptă cu globaliștii. Brandul lor? România eternă, neînțeleasă, dar foarte sigură pe superioritatea ei morală față de restul lumii păcătoase.

Concluzia?

Dan Puric a plâns pentru „neam”.

Căcălin Georgescu le-a dat sens.

G SIEmion le-a dat boxă portabilă și tricolor la reducere.

Și ei — publicul cu mâna la inimă și lacrima la vedere — i-au votat.

Nu noi. Ei. Publicul lui Puric.

Aceia care cred că adevărul vine în basm, suveranitatea se exprimă în caps lock și România e un destin tragic scris cu sânge pe Google Docs.

Noi doar am stat pe margine, privind cum teatrul devine urnă, iar metafora – program politic.

România – țara în care, dacă asculți suficient de mult un actor vorbind despre suferință, ajungi să votezi cu ea.

Sugeraniștii nu citesc Constituția, dar îți vor ține prelegeri despre trădarea națională în timp ce butonează pe un telefon chinezesc, cumpărat de pe un site german, plătit cu card VISA emis de o bancă olandeză. Totul din pat, în timp ce beau cola și-și trag un shot de curaj dintr-o sticlă de vodcă rusească, visând la vremuri mai „românești”.

Aceștia sunt suverani nu pe vreun stat, ci pe balivernele lor. Sunt regii Facebookului, contele WhatsAppului și patriarhii Teoriei Conspirației. Îi recunoști ușor: urlă „Jos globalismul!” dintr-o cameră mobilată de IKEA, cu fundal sonor de manele și citate din Prigojin.

Când spun „suveranitate”, ei aud „eu am dreptate chiar dacă n-am idee despre ce vorbesc”. Când spun „ne conduc străinii”, de fapt regretă că nu-i conduc nici ai lor, nici ai altora, nici măcar creierul propriu. E liber, complet suveran: suveran de logică, suveran de cunoaștere, dar plin de autosuficiență.

Ironia? Ei vor să „scape de influențele externe”, dar gândesc cu copy-paste de pe TikTok, traduceri Google și postări scrise în caps lock cu greșeli gramaticale care ar putea ucide un profesor de română la 500 de metri distanță.

Sugeraniștii nu vor adevăr. Ei sug doar narațiuni simple, alb-negru, în care ei sunt eroii neînțeleși ai unei apocalipse imaginare. Nu luptă pentru suveranitate, ci pentru validare: like-uri, share-uri, comentarii de la alți sugeraniști, ca să se simtă și ei utili. Spoiler: nu sunt.

Născuți din meme și crescuți cu YouTube pe 2x, Sugeraniștii sunt acei viteji care confundă Google-ul cu doctoratul și capul gol cu „gândirea liberă”.

Aceștia sunt oamenii care strigă „Jos 5G-ul!” în timp ce fac live de pe un telefon care are mai multă inteligență decât tot arborele lor genealogic.

Beau ceai de usturoi contra reptilienilor și cred că Bill Gates le controlează gândurile — deși nimeni nu vrea să le asculte nici când le zic la microfon.

Ei nu cred în pandemii, dar cred în daci zburători și în faptul că Pământul e plat, dar condus de extratereștri din interiorul lui.

Și când sunt contraziși, spun „Am citit eu undeva…” – da, pe peretele unui prieten de Facebook care are ca poză de profil o lupoaică și un tricolor editat în Paint.

Sunt suverani, da. Suverani pe Grupul de Facebook „Treziți-vă, fraților!”, unde domnește legea CAPS LOCK-ului și gramatica e opțională, ca bacul la profilul sportiv.

Citat de tricou (ediție comică):

„Gândesc liber. De asta gândul meu e singur.”

Sau, și mai sec:

„Nu sunt antivaccinist. Sunt pro-tămâie.”

Nu știm dacă predică sau suferă de o tulburare de personalitate cu decor religios, dar pentru naivii cu cruci grele și creier de vată, el e noul sfânt protector al Dacilor Neînțeleși. Cu voce de profet pierdut pe centura metafizicii de cartier, vorbește despre „lumina care vine din noi” – fără să-ți dai seama dacă e harul divin sau becul economic aprins de la Revelionul din 2012.

Și nu, nu e vreun actor de comedie neînțeles. E real. Umblă liber. Dă interviuri. Are adepți. Și, mai grav, mulți au buletin.

BOR, această instituție Teflon care reacționează la derapaje doctrinare cu viteza broaștei țestoase moarte, tace. Tacerea e sfințenie – poate Patriarhul zice: „Lasă, frate, dacă băiatul zice că Hristos era dac și mânca brânză de burduf, cine suntem noi să-l contrazicem?” Poate delirul ăsta mistic e „tradiție locală”.

Dar partea înfiorătoare nu e doar pseudo-ortodoxia bio-șamanică, ci faptul că mii de fani, cu ochii de vite ce văd steaua de la Betleem într-un tub de pastă de dinți, zic cu convingere:

„Așa vorbește un om deștept!”

Pentru că acești fanatici ai nimicului cu accent dacic cred sincer că un om deștept e cel care vorbește încet, cu pauze dramatice, cu metafore alandala, în fața unui steag românesc și cruci neomologate de Sinod.

Adevărul? Dacă nu înțelegi ce spune, nu înseamnă că e profund. Înseamnă că e prost cu vocabular pompos.

Domnul Georgescu e genul de „vizionar” care, dacă ar fi trăit în Evul Mediu, ar fi fost ars pe rug… de propriii adepți, după ce ar fi confundat Duhul Sfânt cu un curent de aer din mansarda patriotarhiei.

În concluzie: Căcălin Georgescu n-are nicio treabă cu ortodoxia, la fel cum o găleată de var n-are treabă cu Grigorescu. E un produs mediatic, avatarul prostiei cu titlu pompos, care merge pe GPL spiritual.

BOR – prin tăcerea ei – devine complice. Iar fanaticii? Rămân convinși că au văzut Adevărul, dar n-au văzut decât un om beat de propriul delir, îmbrăcat în metafore ieftine, predicând către mase care n-au citit Scriptura, dar știu pe de rost ultimele două live-uri TikTok cu „profetul” Căcălin.

Pe scurt: dacă Hristos ar veni mâine, ar da unfollow instant.