duminică, iulie 20, 2025
Newsletter
BLOG
All
Acasă Blog

Când femeile abuzează, societatea progresistă tace complice

MBM - KritiQ
-
0
Când femeile abuzează, societatea progresistă tace complice

Femeile domină abuzul emoțional și pasiv-agresiv. Societatea progresistă le scuză prin traume și îl învinovățește pe bărbatul-victimă

Femeia abuzatoare: victimă de profesie, călău de carieră

În era hashtag-urilor salvatoare, unde fiecare suspin feminin e convertit în suferință autentică, avem o revelație incomodă: există femei abuzatoare. Da, da, din acelea care nu doar că îți sparg nervii în bucăți, dar o fac și cu grație, victime înnăscute, strategii înnăscute, lacrimi gata de Netflix.

Și ce face societatea progresistă? Simplu: o aplaudă. O înțelege. Îi explică traumele din copilărie și o trimite la shopping ca formă de vindecare.

Pe de altă parte, dacă bărbatul deschide gura și spune: „Sunt abuzat psihologic”, societatea progresistă îi răspunde: „Ești slab. Fii bărbat!”

Conflicte, manipulare, competiție: sporturi feminine de contact

Să ne înțelegem: femeia abuzatoare e un profesionist al războiului psihologic. Nu dă cu pumnul, dar dă cu sarcasmul. Nu urlă, dar îți livrează pasiv-agresivitate cu gramaj medical. E mereu într-o competiție cu tine — nu pentru a construi, ci pentru a te doborî, apoi a plânge că a fost rănită de cât a dat cu tine de pământ.

Conform unor studii solide, femeile conduc la capitolul inițiere de conflicte, violență verbală, manipulare emoțională și victimizare teatrală. Iar partea cea mai bună? Își folosesc „reacțiile” tale — adică orice sunet scos — pentru a-și justifica crizele.

Un fel de: „Vezi? Dacă ai răspuns, înseamnă că tu ești problema!”

Dar are traume, săraca…

Aici intervine opera de artă a progresismului: orice comportament feminin toxic e justificat de un dosar psihologic imaginar. „A avut un tată distant. A fost ignorată emoțional. A suferit.”
Și ce dacă? Asta o transformă automat într-un terapeut ratat care are voie să îți facă lobotomie emoțională?

Să ne înțelegem: trauma nu justifică abuzul. La nimeni. La fel cum istoria patriarhală nu justifică violența masculină, nici abandonul emoțional din copilăria femeii nu justifică abuzul psihologic asupra partenerului. Nu e nevoie de Freud ca să înțelegem că abuzul nu ține de gen — ține de caracter.

Dacă bărbatul abuzator e condamnat, pe bună dreptate, atunci și femeia abuzatoare merită același tratament. Nu ședințe de yoga plătite din fonduri europene.

Societatea progresistă — sponsor oficial al abuzului selectiv

Într-o societate cu pretenții de progres, egalitatea e selectivă. Există campanii pentru femei bătute, dar nimeni nu vorbește despre bărbații abuzați psihologic. Centre pentru victime? Da. Dar nu dacă porți pantaloni. Plângând într-un colț? Nu, bărbatul trebuie să „se ridice și să fie tare”. Nu contează că a fost castrat emoțional zilnic de către partenera lui „empatică”.

Societatea blamează victima bărbat și protejează agresorul feminin. A ajuns atât de „deschisă la minte”, încât i s-a vărsat creierul.

Ipocrizia egalității toxice

Societatea conservatoare îți spunea că bărbatul trebuie să suporte și să îndure. Societatea progresistă îți spune exact la fel, doar că mai cu blândețe și un filtru pastel pe Instagram. E aceeași rușine ambalată altfel.

În final, nu am scăpat de abuz — doar i-am schimbat genul și i-am pus un fundiță ideologică. În numele „echilibrului”, tolerăm violența emoțională feminină, o ascundem sub cuvântul „empatie” și îi cerem bărbatului să înțeleagă.

Să înțeleagă că nu are voie să se plângă. Că trebuie să suporte. Că trebuie să tacă. Pentru că dacă vorbește, devine agresor. Automat.

Concluzie: când taci, nu înseamnă că ești vinovat. Poate doar abuzat.

Până nu începem să vedem violența ca un fenomen uman, nu de gen, vom continua să protejăm călăii cu fustă și să crucificăm victimele cu barbă.

Abuzul nu vine doar cu palme și vânătăi. Vine și cu replici acide, manipulare zilnică, competiție toxică și atac la caracter. Vine cu zâmbete false și justificări psihologice trase de păr.

Și cât timp continuăm să spunem „săraca, a avut traume”, în timp ce bărbatul e încolțit și făcut vinovat că respiră, nu construim o societate echitabilă — ci un circ ideologic, cu bărbați ca ținte și femei ca sfinte.

 

Pupincurismul românesc, sport național cu tradiție seculară

MBM - KritiQ
-
0
Pupincurismul românesc, sport național cu tradiție seculară

De la șanțul satului la Parlamentul European, pupincurismul a devenit marca înregistrată a românului de carieră, servit rece și cu lingurița

Dacă ar fi să avem un brand de țară sincer, autentic, care să nu insulte inteligența vizitatorilor străini cu frunze stilizate și slogane despre grădini, acela ar fi fără îndoială pupincurismul. Pentru că nimic nu definește mai bine spiritul nostru dâmbovițean decât această formă subtilă de auto-umilire practică, elevată până la rang de artă, religie și uneori politică externă.

Pupincuristul român nu e un simplu lingușitor. Nu. E un organism complex, un mamifer social cu instincte de slugă, adaptabil, agil și capabil să simtă în ce direcție bate vântul puterii de la distanță. Îl recunoști după mersul umil, dar sigur, mirosul de oportunism ieftin și capacitatea incredibilă de a-și modifica opinia în funcție de interlocutorul cu cel mai mare salariu sau scor electoral.

Pupincurismul naiv-ortodox

Primul contact cu această specie se produce încă din copilărie. În școala primară deja se învață cum se pupă în fund învățătoarea pentru o steluță sau o bulină roșie. De acolo, evoluția e rapidă. Apare pupincurismul naiv, cu accente ortodoxe. E practicat de țăranul digitalizat care, odată ajuns pe Facebook, postează citate din Biblia greșit tradusă și pupă în cur orice politician care „ne dă pensii, dom’le”. Conservator până la ADN, pupincuristul ortodox crede că e o virtute să stai în genunchi. Nu se știe exact dacă termenul s-a transmis pe cale orală sau bucală, dar având în vedere nivelul de alfabetizare al practicanților, e clar că scrisul n-a avut prea mult de-a face cu perpetuarea acestui ritual ancestral.

Pupincurismul feudal de breaslă

A urmat epoca breslelor, când românul și-a dat seama că, dacă tot își pupă șeful în fund, ar putea primi în schimb ceva mai mult decât o privire disprețuitoare. Așa a apărut pupincurismul de breaslă: „sărut mâna, șefu’, ce frumos v-ați pieptănat azi, să trăiți!” Din vremurile în care slugile pupau cizmele boierului, am ajuns în vremurile moderne în care middle managerul pupă mailul CEO-ului la 23:57, ca să pară harnic și dedicat.

Astăzi, pupincurismul feudal trăiește liniștit în corporații, sub forma „feedbackului pozitiv” și a „recunoașterii meritelor colegilor”, practicat exclusiv cu scopul de a avansa pe scara ierarhică, preferabil peste cadavre și concedieri colective.

Pupincurismul proletar, de partid

Pe vremea comunismului, pupincurismul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, fiind susținut de stat, promovat în școli și premiat cu apartamente în Drumul Taberei. Nu era suficient să pupi curul Partidului, trebuia să și torni la Securitate cum l-a pupat altul greșit sau insuficient. În zilele noastre, pupincurismul de partid s-a reinventat. Se numește „sprijin politic”, „consultanță electorală” sau „loialitate față de valorile democratice”. În esență, același lucru: pupi, primești. Nu pupi, pa și la gară. Cu cât pupi mai jos, cu atât urci mai sus.

Pupincurismul de elită (impropriu zis)

Elita românească – o combinație între aristocrație de carton, analfabetism funcțional și poze cu diplome false – nu putea rata ocazia să transforme pupincurismul într-o artă diplomatică. Practicat în epoca fanariotă la Înalta Poartă, astăzi a fost adaptat pentru Bruxelles, Washington, Strasbourg și, uneori, Beijing. Trimiși speciali în misiuni de pupat internațional, politicienii români se rotesc cu grație între fundurile diferitelor cancelarii, așteptând să li se arunce un rest de fonduri europene sau măcar un post la ONU.

Se numește „pupincurism de elită”, dar ar fi mai cinstit să-i spunem „servilism de lux”. Căci elitele noastre nu conduc, ele se gudură. Nu negociază, ci imploră. Nu construiesc, ci pupă.

În concluzie, dacă am fi sinceri cu noi înșine, n-am mai încerca să vindem turiștilor legende cu Dracula, castele bântuite și păduri virgine. Am vinde experiențe autentice: „Vino în România, simte pe pielea ta pupincurismul tradițional! Privește cum se pupă în fund în stil rustic, feudal, corporatist sau europarlamentar!”

Un popor care a pupat atât de mult și cu atâta constanță nu mai are piele pe buze, dar are o mare tradiție. Și dacă tot ne caută străinii pentru experiențe locale, hai să le dăm ceva real. Nici nu costă mult, că oricum ne oferim voluntar.

Hai noroc și să trăiască Națiunea Pupaților!

Notă:
Aceasta este o adaptare a unui text pe care l-am scris și publicat în perioada în care frunza Elenei Udrea devenise logo-ul României , alături de sloganul ,,Explorează grădina Carpaților” reprezenta brand-ul de țară al României.
Frunza a trecut, puoincurismul a rămas dintotdeauna și va dăinui pe vecie.

Descoperirea Pantofilor Elenei din Troian șochează

MBM - KritiQ
-
0
Descoperirea Pantofilor Elenei din Troian șochează

Doi dacologi celebri găsesc în munții Neamțului pantofii Elenei, într-un troian, în urma unui incident bizar cu telecabina dacică

Recent, în inima montană a județului Neamț, acolo unde logica și realitatea s-au rătăcit printre brânză de burduf și teorii conspiraționiste cu spirite dacice, a avut loc o descoperire cu totul epocală: Pantofii Elenei (din troian). Nu Elena din Troia, ci Elena noastră, autohtonă, cu CV de pușcăriașă VIP și un maldăr de dosare penale la purtător, pe numele său.
Protagoniștii acestei fantezii montane sunt doi stâlpi ai dacopatiei moderne: Oreste, interlocutor spiritual cu entitățile cosmice și prizor ocazional de curent astral, și Puric, mim naționalist cu dor nestins de glie și obsesii legate de verticalitatea morală daco-patriotică.
Cei doi, sătui de banalități urbane precum plimbatul cu lifturile sau scările rulante din Mall, au ales să urce muntele cu telecabina dacică, o relicvă funcțională doar în teorie și în mințile lor. Destinul, însă, avea alte planuri. Curentul s-a dus – probabil plecat în pelerinaj la Sarmizegetusa – iar cei doi au rămas suspendați deasupra unui troian uriaș, cu nimic mai prejos decât ridicolul situației.
Hotărâți să nu aștepte salvarea precum plebea, cei doi au decis să sară. Numai că, imediat după contactul cu zăpada, s-a auzit un urlet sfâșietor. Nu de durere, ci de plăcere mistică – Oreste descoperise, într-un mod deloc ortodox, doi pantofi cu toc înfipți adânc în zona în care nici soarele dacic bate.
Puric, păstrându-și calmul ancestral, a efectuat o analiză „impertinentă” la fața locului și a concluzionat că pantofii nu erau doar accesorii banale, ci obiecte de patrimoniu spiritual. Când, în cele din urmă, echipele de salvare au reușit să extragă artefactele din cavitatea anală a lui Oreste, Puric a exclamat cu amărăciune naționalistă:
– „Asta, domnule, e un românism pur! Dacă eram eu, nu-i mai scoteam niciodată! M-ar fi ajutat să am o poziție verticală, ca un dac adevărat, mândru că mă trag din strămoși!”
Ca orice non-eveniment cu potențial de isterie națională, povestea a ajuns imediat pe Antena 3, unde o echipă de analiști de profesie „vorbitori fără subiect” și pensionari din fostul electorat PPDD au ajuns rapid la o concluzie lipsită de orice fundament: pantofii aparțin Elenei.
Care Elena? Aici începe spectacolul absurdului. După ce au fost luate în calcul mai multe Elene (de la Udrea la Ceaușescu, ba chiar și Elena din Vacanța Mare), s-a stabilit, aleatoriu, că e vorba de Elena cea nurlie, cunoscută pentru abilitățile ei de a trezi dimineața cocoșelul lui Cocoș și seara pe-al Cucului de la Cotroceni.
Conform „sursei” de la Antena 3, pantofii ar fi fost pierduți de Elena în timp ce fugea noaptea de la o gală de box către Neamț, într-o tentativă eroică de a-l trezi pe Pinalti la ora exactă.
Dar farsa nu se oprește aici. Se zvonește, în presa de bârfă și în spatele ușilor dosite de la DNA, că Codruța, posesoarea bufniței mov și ultimul bastion al binomului dezbinat, i-ar fi recomandat Elenei să revină la Beciul Domnesc. Motivul? Să îngrijească un gândac adoptat în timpul detenției anterioare, care între timp a crescut până la dimensiunile unui șobolan adolescent. Se spune că insecta avea o pasiune aparte pentru sânii Elenei, privați de sutien de către administrația penitenciarului „din motive de securitate”.
Și, ca orice dramă națională cu iz de prost gust și glorie tabloidă, se încheie cu o întrebare logică în această țară fără logică:
Oare o vor reprimi pe Elena la Beciul Domnesc… cu pantofii în mână sau tot „la purtător”?
Notă:
Aceasta este o revizuire a unui text pe care l-am scris și publicat prin 2017.
Între timp, Elena a mai trecut pe la ,,Beciul Domnesc” și tocmai a fost eliberată condiționat.

Baba Sutra din Vaslui: mit erotic dacic cu mir și ironie

MBM - KritiQ
-
0
Baba Sutra din Vaslui: mit erotic dacic cu mir și ironie

Descoperă cum Baba Sutra, varianta dacică a Kama Sutrei, revine în atenție după un caz șocant din Vaslui, analizat de experții în dacologie

Într-un colț de țară unde agonia postcomunistă nu doar că n-a trecut, dar a făcut metostază în mentalul colectiv, o manifestare cultural-violentă cu iz folcloric a tulburat tihna cotidiană a județului Vaslui. Evenimentul, catalogat sec de procurori drept un „viol asupra unor septuagenare”, a fost preluat de comunitatea științifică paralelă cu realitatea, formată din renumiții dacologi Oreste – spiritist de salon – și Dan Puric – bardul neînțeles al Românismului cu „R” mare, mic și patetic.

Pentru că simpla bestialitate nu mai satisface foamea de mitologie, cei doi au ridicat cazul la rang de revelație etno-erotică, introducând în dezbaterea publică un concept necunoscut: Baba Sutra. Nu, nu e o glumă proastă scrisă într-un birt de lângă autogară, ci „o formă elevată de necrofilie preventivă”, cum ar zice inițiații. Spre deosebire de tradiționala necrofilie – unde victima are scuza morții – Baba Sutra se practică pe viu, dar cu potențial de viitor compost uman.

În entuziasmul lor academic, Oreste și Puric au lansat ipoteza-șoc: Kama Sutra e, de fapt, un plagiat. Da, dragii noștri, Kama Sutra nu e creația indienilor cu bindi și karma, ci o adaptare a mult mai vechii Baba Sutra, codificată prima oară pe coaja de fag de către daci, în peșterile de la Sarmizegetusa. Așa cum li s-a furat dacilor și pălinca (azi „palinka”, în gâtlejul unguresc), și mirul, și sexul ritualic cu babete au fost smulse din mâinile glorioase ale strămoșilor noștri.

Cazul vasluian este cu atât mai fascinant cu cât una dintre „participante” s-a declarat vizibil tulburată de utilizarea mirului pe post de lubrifiant, ridicând întrebarea logică: mirul trebuie aplicat cald sau rece? Cei doi experți au oferit un răspuns pe măsură: temperatura este irelevantă, câtă vreme actul este însoțit de reculegere și patriotism ancestral.

Dincolo de absurdul grotesc al poveștii, concluzia dacologilor este clară: Biserica Ortodoxă a ciordit și mirul, înlocuind intenția originală – ungerea cu scop erotic – cu ritualul religios steril, de duminică. Practic, „lubrifierea sacră” a fost rescrisă cu tămâie și ipocrizie.

Așa se încheie un nou capitol din epopeea spiritualo-sexuală a neamului, în care sfințenia, penibilul și crima se dau în stambă pe fundal de muzică populară remixată de Satan, cu sprijinul regretatului Ceaușescu și al unei echipe de spirite care încă mai cred că Sarmizegetusa era Parisul Orientului.

Următorul episod: Cum a inventat Decebal prima poziție sexuală cu capul în jos și de ce a ajuns Traian să o numească inversul latin.

Notă:
Aceasta este o revizuire a unui text scris și publicat în 2017

Limerența și relații toxice: Cum afectează manipularea emoțională

MBM - KritiQ
-
0
Limerența și relații toxice: Cum afectează manipularea emoțională

Află ce este limerența, cum se manifestă în relații toxice și impactul manipulării emoționale asupra sănătății tale mintale

Limerență: când hormonii fac stand-up în capul tău

Există o stare mintală, între halucinația erotică și depresia cu față zâmbitoare, numită „limerence”, termenul fiind tradus în limba română ,,limerență”. Nu, nu e denumirea unei pastile de farmacie care-ți promite erecții la 17 grade și vise umede cu Margot Robbie. E ceva mai profund — e dragostea cretină. Acea „iubire” care îți transformă creierul într-un PowerPoint cu doar două slide-uri: „Oare mă iubește?” și „De ce nu mi-a dat mesaj?”
Limerența e starea în care te uiți la telefon mai des decât la realitate și ai impresia că orice emoji înseamnă ceva profund. Ai devenit, practic, un detectiv sentimental cu misiunea de a interpreta „văzut la 13:17” ca pe o declarație de dragoste pasiv-agresivă.

Se manifestă astfel:

  • Idealizezi ca un PR de cult religios: Persoana respectivă nu are defecte, doar „provocări de caracter”. E specială. Unică. Probabil că și Dumnezeu s-a gândit de două ori înainte să o creeze.
  • Trăiești din micro-validări: Dacă îți răspunde la mesaj în mai puțin de 12 minute, e dragoste. Dacă trece o oră, intri pe YouTube și cauți „cum îți dai seama că nu te mai iubește (pentru totdeauna)”.
  • Depinzi emoțional ca un cablu de priză: Nu mai ești om, ești o extensie nervoasă a reacțiilor celuilalt. Dacă te ignoră, te stingi. Dacă te bagă în seamă, revii la viață ca Dracula la miros de sânge.
  • Gândești magic: „Dacă mă gândesc destul de intens la ea, o să simtă și o să-mi scrie.” Spoiler: nu o să scrie. Are altă limerence.
Limerența nu e dragoste. E dragostea în halucinogeni. E un Black Friday emoțional, unde ți se pare că ai prins o ofertă la suflet-pereche, dar în colet vine un om ocupat, plictisit sau deja căsătorit.

Limerența și tulburarea de personalitate borderline cu narcisism covert: un cocktail exploziv

  • Dacă atât persoana care manifestă limerența, cât și obiectul limerenței sunt borderline cu inserturi de narcisism covert— felicitări, ai câștigat premiul cel mare: o relație care pare scrisă de Kafka și regizată de Lars von Trier.
  • Dacă obiectul limerenței e o persoană normală, se va simți confuză, de parcă ar juca într-o telenovelă turcească sau vreun film de Bollywood, fără să-i fi plăcut vreodată genul, fără să fi cochetat vreodată cu actoria și nici să fi cerut distribuția în vreun astfel de rol.

De ce apare limerența la o persoană cu BPD + narcisism covert?

  • BPD: frică intensă de abandon și instabilitate emoțională. Atașare rapidă, nevoia disperată de apropiere, sabotată prin impulsivitate și agresivitate. Iubirea devine obsesivă, apoi deziluzie.
  • Narcisism covert: nevoie uriașă, dar mascată, de validare. Se percep ca sensibili și „neînțeleși”, hrăniți de idealizarea partenerului și senzația că sunt „aleși”. Nevalidați, devin retrași sau pasiv-agresivi.

Manifestări ale limerenței în acest context:

1. Idealizare rapidă: „Ești tot ce mi-am dorit. Numai tu mă înțelegi. Suntem suflete-pereche.”
2. Nevoie intensă de validare: mesaje constante, gelozie, frică de abandon.
3. Frustrare când realitatea lovește: orice semn de distanțare e respingere absolută.
4. Devalorizare / retragere: „Tu nu ești ce păreai. Mă distrugi.”
5. Repetiție: apare alt „obiect de limerence”, iar ciclul continuă.

Comportamente tipice:

  • Te urcă pe piedestal, apoi te disprețuiește emoțional.
  • Te acuză că nu o înțelegi, dar e contradictorie.
  • Se simte distrusă fără tine, dar caută altă relație imediat.
  • Îți cere să o salvezi, apoi te pedepsește.
  • Trăiește relația ca o dramă autoindusă, simțindu-se specială prin intensitate.

Cum afectează partenerul?

  • Confuzie emoțională: iubire sau manipulare?
  • Vină cronică: „Poate am greșit eu ceva.”
  • Epuizare emoțională: nu știi ce urmează.
  • Dependență emoțională inversă: ești „lipiciul”, dar nu primești înapoi.

Limerența și relațiile toxice: cum manipularea emoțională îți poate ruina viața

Nu uita: limerența într-o relație toxică poate amplifica manipularea emoțională. Este un amestec toxic în care obsesia, frica și nevoia de control creează un carusel de suferință.
Concluzie sinceră:
Limerența este psihoza temporar romantică a epocii noastre, mai ales când se suprapune cu borderline și narcisism covert. Dacă ești partenerul unui astfel de om, întreabă-te dacă îți poți păstra sănătatea emoțională sau dacă ai devenit doar o piesă într-un scenariu toxic.
Bea un pahar cu apă. Fă un pas înapoi. Și verifică dacă nu cumva ai semnat fără să vrei un contract cu Diavolul în timp ce te uitai în ochii ei.
Notă:
Nu-mi place cum sună termenul în limba română, în engleză sună mai bine, după părerea mea.

Tăieri din vârf, dar cu pila de unghii – Dragoș Anastasiu

MBM - KritiQ
-
0
Tăieri din vârf, dar cu pila de unghii – Dragoș Anastasiu

Vicepremierul Anastasiu anunță tăieri simbolice de salarii la stat, cu rugăminți și Exceluri – reforma românească la milogit.

România, țara unde dacă nu se poate, se poate oricum. Vicepremierul Dragoș Anastasiu a ieșit din adormirea instituțională pentru a ne anunța, cu emfaza unui chirurg plastician care vrea să opereze doar cu gândul, că se vor reduce salariile pentru conducerea companiilor de stat. Da, aceia. Cavalerii de carton ai bugetului de stat. Oamenii care iau 15.000, 20.000, 40.000 de euro pe lună ca să supravegheze prăbușirea planificată a unor găuri negre cu sigla statului.
„Avem o schemă clară care se va aplica și în care și cei minoritari se vor adapta”, zice Vicepremierul, într-un citat din articolul HotNews care sună a comunicat de criză emis de un somelier de management public. Nu știm cine sunt minoritarii – poate acționarii, poate spectatorii, poate cei care încă mai cred că statul are o viziune. Dar să ne adaptăm, că vine eficiența peste noi!
Dar stați, să nu vă entuziasmați! Nu vorbim de tăieri brutale. Nu, nu, nu suntem barbari. Domnul Anastasiu recunoaște cu un calm aproape zen că, legal, nu se poate. Contractele de mandat, legile în vigoare, „cadrele existente” – toate îi protejează pe acești eroi ai eficienței bugetare. Deci nu putem tăia salariile. Ce putem face? Să-i rugăm frumos. În articol ni se spune clar: li se va propune conducătorilor de companii să-și reducă lefurile. De bună voie.
Aici statul român își atinge apogeul ridicolului birocratic: le cere unora dintre cei mai bine plătiți bugetari să-și micșoreze singuri salariile, din patriotism, din spirit de echipă, din milă față de contribuabil. E ca și cum ai merge la ursul grizzly și l-ai ruga să nu mai mănânce somoni. Nu e frumos, somonii au familii.
În același articol, Vicepremierul mai scoate din joben și un alt concept uluitor: se va introduce „o grilă de salarizare cu coeficienți”, în funcție de indicatorii de performanță și de dimensiunea companiei. Ceva ce pare excelent pe hârtie, dacă n-am ști deja că în România performanța e măsurată în numărul de prieteni, pile și conferințe la care n-ai fost, dar ai apărut pe afiș.
Și, ca totul să fie coerent în absurd, Anastasiu ne oferă și o scuză de avarie: „Știți cum e, când nu ai cadru legal, te adaptezi la ceea ce ai.” Așadar, știm că nu putem face nimic real, dar facem zgomot și scoatem PowerPoint-uri, pentru impresia artistică. Cam cum se spală păcatele într-un guvern: cu apă de colonie și foi A4.
Articolul o spune pe șleau: în loc să înfrunte sistemul care permite salarii obscene unor incompetenți bine ancorați politic, guvernul vine cu recomandări. Recomandări! Nu ordine, nu legi, nu restructurări. Recomandări. Adică sfaturi, ca între prieteni. Ca și cum Fiscul te-ar suna și ți-ar spune: „Dom’le, dacă aveți timp și chef, poate ne plătiți și nouă niște taxe…”
Și, în final, cireșa de pe tortul amar: dacă cei cu acțiuni minoritare nu sunt de acord, să se adapteze și ei. Adică fie acceptă, fie pleacă. Unde? Nu contează. Important e să rămână cine trebuie.
În concluzie: nicio grijă, drag popor! Se face reformă. Din tastatură. Cu milă. Se roagă oligarhii bugetari să-și taie singuri friptura. Cei care până ieri erau premiați pentru pierderi, acum sunt invitați să practice austeritatea spirituală. Nu știm cât va dura teatrul ăsta, dar măcar avem bilete gratuite. Plătite din impozitele noastre.

Informare corectă? Doar dacă nu vrei să mori prost

MBM - KritiQ
-
0
Informare corectă? Doar dacă nu vrei să mori prost

Majoritatea se lasă manipulată zilnic și nu știe. Tu poți învăța cum să te informezi corect și să gândești cu capul tău

Ne informăm corect sau murim proști. Tu alegi.

A venit timpul să alegem: gândim cu capul nostru sau cu telecomanda? Pentru că în epoca în care se moare de fake news, prostia nu mai e o opțiune privată, ci o molimă colectivă.
Sursele „oficiale” de informare sunt, în realitate, surse oficiale de sedare. Când televiziunea îți oferă totul mestecat și cu gust de propagandă, creierul tău nu mai trebuie decât să înghită. Iar tu, cetățeanul de pe canapea, îți iei doza zilnică de manipulare și ai impresia că „știi ce se întâmplă în țară”.

Cum ne informăm corect?

Pasul unu: mai multe surse. Nu, două conturi de Facebook nu se pun. Nici două posturi TV controlate de aceiași băieți din umbră.
Pasul doi: citește tot articolul, nu doar titlul. Știu, e greu, doare capul, dar așa funcționează mintea — cu efort, nu cu like.
Pasul trei: verifică sursele, trimiterile, autorii. Dacă autorul e un nick dubios și n-are alte articole, poate tocmai ai dat click pe o bălărie rusească tradusă prost.

De ce nu e bine să te informezi dintr-o singură sursă?

Pentru că te transformi într-un papagal cu ecou.
Dacă singura ta sursă e o televiziune abonată la bugetul de stat, ghici ce? Primești informații atent croite să te liniștească, nu să te lumineze.
Iar dacă te uiți doar la opoziție, vei ajunge să crezi că trăiești în iadul fiscal populat de demoni cu cravată roșie.
O singură sursă = o singură versiune = minciună ambalată frumos.

Cum analizăm o știre ca un om întreg la cap?

Folosim creierul. Și cele șase întrebări esențiale ale jurnalismului, care, dacă lipsesc, ar trebui să-ți dea de gândit:
Cele 6 întrebări la care trebuie să răspundă orice știre:
1. CINE?
Cine e implicat? Cine vorbește? Cine acuză? Cine decide? Dacă e „o sursă din apropierea cazului”… ghici ce? E glumă proastă cu pretenții de investigație.
2. CE?
Ce s-a întâmplat, concret? Nu „s-a creat un context tensionat”, ci „un funcționar a furat din fonduri”. Scurt. Clar. Fără parfum de PR.
3. CÂND?
Când s-a întâmplat? Azi, ieri, acum trei ani, dar ne-au spus abia acum pentru că dă bine la scandal? Timpul e esențial. Fără el, nu e știre, e bârfă.
4. CUM?
Care a fost mecanismul? Cum s-a întâmplat? Dacă lipsesc detaliile, e semn că ți se vinde o poveste fără schelet.
5. UNDE?
Locația. Da, contează. Nu ajută cu nimic „în Europa de Est” sau „într-o instituție a statului”. Spune-mi unde. Dacă nu știi, lasă-mă în pace.
6. DE CE?
Motivul. Contextul real. Cauza. Dacă nu se spune „de ce”, înseamnă că fie autorul habar n-are, fie nu vrea să știi. Ambele variante sunt un steag roșu cât China.

Cum ne apărăm de manipulare?

1. Ne detașăm emoțional. Dacă o știre te face să urli după primul paragraf, înseamnă că a fost concepută fix pentru asta.
2. Nu luăm de bun ce corespunde deja părerilor noastre. Confirmarea nu e adevăr.
3. Ne întrebăm cui folosește informația. Dacă servește cuiva, atunci e propagandă, nu jurnalism.

Cum recunoști o sursă servilă?

Nu critică niciodată guvernul.
Nu abordează subiecte incomode.
Evită scandaluri cu serviciile.
Îți oferă doar știri pozitive despre „băieții noștri”.
Prezintă numai „pericolele” opoziției.
E ca și cum ai primi programul de guvernare pe hârtie parfumată. Doar că tu o citești ca pe Biblie.

Vrei să nu fii idiot? Joacă și tu în apărarea minții tale.

Citește cărți. Da, acele lucruri cu pagini.
Antrenează memoria. Rebus, șah, orice te scoate din starea de legumă informată greșit.
Fă legături între informații. Nu tot ce zboară e fake, dar nici tot ce urlă e știre.

Recapitulare pentru cei care dau scroll mai repede decât gândesc:

Informația corectă se obține greu.
Evită sursele unice ca pe rudele toxice.
Pune-ți întrebările: CINE, CE, CÂND, CUM, UNDE, DE CE.
Emoțiile sunt prima poartă a manipulării.
Titlul nu e conținut. Și nici adevăr.

Concluzie finală:

Dacă nu vrei să fii dezinformat, apucă-te să muncești pentru adevăr. Nu vine la pachet cu telecomanda.
Cine se informează corect trăiește lucid. Cine nu, moare prost și comentează pe Facebook.

Religie, astrologie și vrăjitorie: mituri moderne

MBM - KritiQ
-
0
Religie, astrologie și vrăjitorie: mituri moderne

O analiză cinică și acidă a celor trei fenomene care încă domină mințile: religia, astrologia și vrăjitoria – între manipulare și naivitate colectivă

Religie, astrologie, vrăjitorie. Trei surori mai bătrâne decât balada Mioriței, dar care încă prind la public mai ceva ca reducerea la tigăi în hipermarket
Discutam recent cu un amic – un fel de iluminat urban, crescut pe documentare Discovery și sarcasm – despre această trinitate de influențe care se joacă nestingherită cu mințile unei majorități care, în continuare, crede că gânditul duce la oboseală cronică.
Hai să le luăm pe rând, că merită.
Religia, această operă de ficțiune colectivă, pusă în scenă de mii de ani, cu bugete colosale și distribuție globală, e bazată pe ideea că există niște entități supranaturale care ne urmăresc nonstop – o combinație între Big Brother și Moș Crăciun, dar fără dovada bonului fiscal. Nimic demonstrabil, dar totul impus. Și cumva, cu toate că n-a demonstrat nimeni nimic, religia vine cu o grămadă de reguli, interdicții, dogme și tarife pentru iertare.
Apoi vine vrăjitoria, verișoara mai boemă și mai colorată a religiei. Tot cu forțe nevăzute, dar mai pe ocult, mai pe Tarot, mai pe „ți s-au făcut legături”. E religie cu sclipici și lumânări negre. Deosebirea dintre ele? Religia are palat episcopal și subvenție de la stat, vrăjitoarea are vilă roz și Mercedes cu număr „MAG 666”. Dar publicul e același: naiv, influențabil și predispus la pierderi financiare în numele „credinței”.
Și, în final, astrologia. Perla coroanei pseudoștiinței. Un excelent exemplu de cum poți ambala prostia în grafice colorate și diagrame cu Saturn retrograd. Astrologia îți spune că nu e vina ta că ești slab, leneș sau toxic – e vina Mercurului. El s-a întors cu fața spre Uranus, iar tu ai luat din nou decizii de rahat. Dar stai liniștit, că horoscopul de mâine îți aduce bani și iubire, dacă porți ceva mov și eviți Scorpionii.
Toate trei au un numitor comun: lipsa dovezilor și abundența clienților. Și, ironic sau nu, deși se mai înjură și se ard pe rug între ele din când în când, coabitează excelent în capul oamenilor. Acel spațiu vast, întunecat și neventilat, în care nu s-a auzit niciodată de gândire critică.
Ce-i mai grav e că liderii, conducătorii, președinții, regii, dictatorii și ceilalți păstori ai turmei planetare au mereu în jurul lor câte-un consultant spiritual. Fie că-i un popă, o zodie sau o babă cu păr vâlvoi care face descântece la televizor.
De ce? Pentru că masele vor să creadă. În ceva. Orice. Numai să nu fie adevărul.
Din fericire, pe marginea acestui circ s-au ridicat două triburi de spectatori mai rezervați.
Primii sunt agnosticii, acei oameni care spun „bă, nu știu dacă există ceva, dar parcă nu pot să zic nici că nu”. Genul de oameni care nu-și aruncă telefonul în toaletă, dar nici nu jură pe semnal când sunt în lift.
Apoi vin ateii, mai radicali, mai acizi, mai enervanți uneori, care spun: „Nu, dom’le, nu există nimic supranatural. Și dacă există, să vină cu CV-ul și dovezi, altfel nu-l bag în seamă”.
Și uite așa avem o nouă bătaie: creduli vs. sceptici. Vrăjitoarea cu coafura de motan electrocutat vs. profesorul de biologie cu sarcasm de fier. Preotul cu crucea și Sfintele Moaște vs. băiatul cu tricou pe care scrie „Nu-mi pasă ce zice horoscopul tău”.
Cine are dreptate? Greu de spus. Dar dacă te uiți la conturile bancare ale unora și la nivelul de educație al celorlalți, începi să ai o bănuială.
Și uite cum, în anul 2025, încă ne întrebăm dacă e mai bine să crezi în stele, spirite sau sfinți… sau să-ți folosești capul pentru altceva decât să porți pălării de aluminiu.
Notă:
Aceasta este o adaptare a unui text scris prin 2015, fusese scris cu mai mult patos.

CPTSD după abuzul unei femei narcisiste

MBM - KritiQ
-
0
CPTSD după abuzul unei femei narcisiste

Cum îți distorsionează realitatea o femeie narcisistă și cum apare CPTSD-ul după abuz emoțional, gaslighting și manipulare psihologică subtilă

CPTSD: când te iubește o zeiță cu bisturiu emoțional
Există războaie cu avioane, tancuri și drone, și există războaie invizibile, în care arma e un zâmbet dulce și glonțul – o întrebare retorică rostită pe ton pasiv-agresiv: „Tu îți dai seama cât de greu e să fiu cu cineva ca tine?”
Intrăm deci în terenul minat al abuzului narcisic comis de femeia narcisistă – acea ființă mitologică ce știe să joace rolul de victimă mai bine decât o divă de telenovelă, dar care în privat e un chirurg al psihicului tău, tăindu-te lent, fără anestezie, până când te întrebi dacă nu cumva meriți durerea.
La început te iubește cu fascinație, ca pe un nou telefon premium. Ești idealizat, ridicat pe un piedestal și lustruit până strălucești. Apoi, inevitabil, vine devalorizarea – „Ai devenit plictisitor”, „Ești prea emoțional”, „Nu mai ești ca la început” – moment în care începe dansul morții emoționale: tu încerci să recâștigi validarea, iar ea îți servește manipulări cu garnitură de dispreț rece.
Și uite așa, CPTSD-ul (tulburarea de stres post-traumatic complex) își face culcuș în mintea ta. Nu de la bătăi. Nu de la țipete. Ci de la eroziunea sistematică a realității tale interioare. De la gaslighting zilnic, de la invalidare emoțională cronică, de la faptul că o voce suavă îți spune, pe un ton protector, că „nimeni altcineva n-ar fi stat cu tine„.
Și totul capătă sens (sau își pierde sensul) când înțelegi un lucru simplu, dar vital:
Trebuie să te raportezi în permanență la realitate.
Nu la povestea pe care ți-o spune ea. Nu la impresia pe care o lasă în public. Nu la versiunile cosmetizate ale adevărului pe care le fabrică după cum are chef. Ci la ceea ce trăiești cu adevărat: dispreț, control, șantaj emoțional și sentimentul că te-ai pierdut pe tine.
Fără contact cu realitatea, ajungi să trăiești în realitatea ei: o scenă de teatru absurd în care ea e regizoare, actriță principală, scenograf și public aplaudac, iar tu – un figurant confuz care își cere scuze pentru că respiră prea zgomotos.
CPTSD-ul nu apare peste noapte. E ca mucegaiul. Nu se vede la început, dar pătrunde adânc și, dacă nu aerisești, te îneacă. Simptomele? Insomnii, anxietate, vinovăție fără motiv, retragere socială, și o stimă de sine făcută praf. Și, bonus, incapacitatea de a mai avea încredere în oameni normali – pentru că ți-a fost reprogramat creierul să creadă că iubirea înseamnă a merge pe coji de ouă.
Și totuși, lumea o aplaudă pe ea. Ea pare inteligentă și e carismatică. Se victimizează impecabil. Tu? Ai noroc dacă nu ieși din relație cu un diagnostic sau o etichetă de „instabil”, de cele mai multe ori, are ea grijă să ți-o lipească, căci nu degeaba creează mereu tensiune, cu scopul de provoca reacții pe care le folosește și are grijă să te denigreze și să se victimizeze cu ajutorul lor.
Dar, dragă supraviețuitorule al dragostei toxice, hai să lăsăm dulcegăriile și să spunem adevărul:
Dacă nu rămâi ancorat în realitate, o să-ți pierzi mințile. Femeia narcisistă nu-ți fură doar liniștea. Îți fură percepția. Și dacă renunți la ea, nu pleacă – ci se întoarce cu flori, lacrimi și același bisturiu, ajutată de o armată de ,,maimuțe zburătoare”.
Așadar, dacă ți se pare că ești nebun, că te-ai schimbat „în rău”, că totul e vina ta –
s-ar putea să nu fii nebun.
S-ar putea doar să iubești o femeie care își lustruiește oglinda cu bucăți din tine.

Îngeri cu față de demon: Frumusețea care ucide

MBM - KritiQ
-
0
Îngeri cu față de demon: Frumusețea care ucide

O reflecție cinică despre frumusețea falsă, banii iluzorii și sufletul pierdut într-o lume plină de aparențe și egoism mascat

Se zice că în fiecare omidă hidoasă zace un fluture. Corect, dar tot acolo zace și o viitoare mizerie pe parbriz. Adevărul universal e simplu: natura are umor. Ce nu-ți spune nimeni e că fluturele ăla minunat, cu aripi sidefate și grație divină, trăiește fix trei zile. La propriu. Se naște miercuri, se reproduce joi și dă colțul vineri. Cam ca iubirile de pe Instagram.
Pe partea cealaltă, viespile – creaturile acelea cu talie demnă de invidiat de către orice influenceră vegană – sunt, în esență, niște avioane de vânătoare cu ac de înțepat și deficit de empatie. Aparent elegante, în realitate, niște psihopate zburătoare cu diplomă în agresivitate pasivă.
Și-acum, să extrapolăm la rasa umană, că doar n-o să vorbim toată ziua despre insecte, deși unele rude de-ale noastre umane s-ar supăra. Există oameni frumoși pe dinafară și putrezi pe dinăuntru. Seamănă izbitor cu niște mere din supermarket – lucioase, perfect rotunde, dar când le tai, găsești în mijloc viermele în costum Armani.
Acești zei ai frumuseții de vitrină sunt incapabili să iubească sincer. Nu pentru că nu vor. Nu pot. Sufletul lor a fost demult scos la vânzare, împachetat frumos și expediat în rate către prima validare superficială. Ce rămâne e o carcasă Instagramabilă, care zâmbește doar când e flash-ul pornit.
Ei nu oferă nimic fără să tragă după ei un deviz: „Dă-mi și mie ceva în schimb, măcar o validare, un like, un follower, ceva!” Dacă faci greșeala să le spui „mulțumesc” fără bon fiscal, li se strică tot circuitul moral.
Așa-zisul „Iad” de după moarte? Să fim serioși. Iadul e aici. Îl vezi când te urci în metrou la Pipera și îți amintești că trăiești într-o societate în care un share valorează mai mult decât un gest uman. Diavolul nu mai are coarne și furcă – are costum Hugo Boss, cont verificat și birou la etajul 10.
Pe cealaltă parte, „banii fac lumea să se învârtă”. O glumă bună, pe care nimeni nu o mai râde. Cândva făceam troc – un pește pe o roșie, o capră pe o cană. Acum dăm vieți pe ipoteci și suflete pe leasinguri. Ne aruncăm în brațele lui Mastercard cu același entuziasm cu care strămoșii noștri îmbrățișau focul. Diferența e că focul ținea de cald. Cardul ține de foame doar până se blochează.
Și hai să facem un exercițiu de imaginație, că tot suntem visători: închidem toți „bogații” ăștia, cei cu sarsanale de bani și conturi offshore, într-o cameră. Le lăsăm doar banii. Nici apă, nici mâncare, nici Wi-Fi. Cât rezistă? Își vor da seama, prea târziu, că n-au ce face cu bancnotele decât să-și șteargă sudoarea de pe frunte. Ironia? Sunt prea fini pentru a folosi hârtie igienică nepersonalizată.
Ce le rămâne? Nimic. Nici măcar ei înșiși.
Prietenia, noblețea sufletului, iubirea autentică? Povești de adormit copiii. Nu le mai vezi decât rar, și de obicei în știrile de la finalul jurnalului, după ce ai trecut prin 40 de minute de crime, violuri și politicieni care promit „reforme”. Îngerii? Sunt ăia care se strecoară prin viață pe vârfuri, te ajută fără să ceară like, share sau QR code. Nu ies în evidență, că n-au timp de branding personal. Ei își văd de treabă. Când un copil plânge, ei sunt cei care-l liniștesc. Nu filmează nimic. Nu postează nimic. Nu se monetizează.
Adevărata iubire nu cere factură. Nu așteaptă recompensă. Dacă tu te declari „îndrăgostit” dar numeri ce ai dat și ce a venit înapoi, felicitări, ești contabil, nu iubit.
În rest… ce să zic, dragă cititorule? Trăiesc și eu ca tine într-o lume în care demonii au parfum scump și profil de LinkedIn, iar îngerii se îmbracă modest și-și caută sensul în lucruri mici. Mă antrenez zilnic să fiu singur între oameni, în timp ce vânez fluturi în haosul de viespi corporatiste.
Încă mă mai emoționează o frunză căzând într-un apus de toamnă. Știu, par bolnav. Dar în lumea asta nebună, e semn de sănătate să mai simți ceva.
Și dacă mă vezi vreodată mergând prin ploaie, fără umbrelă, nu e pentru că n-am una. Ci pentru că vreau să simt. Asta e tot ce-a mai rămas de simțit într-o lume care aleargă, urlă și se înțeapă pentru nimic.
Îți zâmbesc de pe margine. Un fluture în cădere liberă. Cu zbor elegant, dar cu ochii-n beznă.
Notă:
Aceasta este o adaptare a unui text pe care l-am scris prin 2012, într-un moment de nostalgie și cu mult mai multă naivitate.
123...13Pagina 1 din 13

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ - MBM

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID