Despre mine, cititorule, că tot te-ai aventurat aici
Cine râde la urmă înseamnă că a înțeles gluma.
Sunt Marian Benone Mihai — omul care, vreo zece ani în urmă, a renunțat la pseudonimul literar Michael Damon Goodman. A fost un nume sub care am publicat în Academia Cațavencu, după ce am fost descoperit și propus — o propunere pe care, fără să mă gândesc prea mult, am acceptat-o. Nu am fost plătit, pentru că nu scriu pentru bani, ci pentru săgețile care străpung bula prostiei. Și faptul că am fost publicat acolo a fost singura dovadă că nu râdeam singur la ce-mi trecea prin minte.
Sunt Pseudonimul a fost, nu mai e. Era un scut împotriva lumii idioate, dar și o batjocură amară la adresa celor care cred că ironia schimbă ceva. Nu schimbă nimic, doar zgârie șoriciul gros al ignoranței. Dacă vrei să dormi în bula ta de minciuni și iluzii, rămâi acolo! Eu nu mă mulțumesc cu somnul.
Nu-ți spun ce vrei să auzi — asta e meseria clovnilor, a popilor, a parlamentarilor și a mincinoșilor de profesie. Eu vin să-ți descriu realitatea, așa cum e, dezbrăcată de farduri și filtre de Instagram, să-ți smulg bandajele de pe ochi cu o doză serioasă de sarcasm și un Cocktail Molotov de adevăr care nu se potolește. Dacă-ți e frică de flăcări, mai bine închide ochii și fugi!
Există, totuși, o frumusețe sordidă în sălbăticia asta — o libertate pe care o pot simți doar cei care acceptă să vadă lumea în toată mizeria și nebunia ei. Pentru restul, e doar un gust amar, greu de înghițit.
Pseudonimul a murit demult. Eu trăiesc acum — ca un martor viu al minciunilor pe care lumea și le spune ca să nu-și recunoască nebunia. Pentru că lumea nu e doar nebună, e nebună de-a binelea, fără scăpare.
Lucrez acum la mai multe proiecte personale, iar printre ele se numără și cartea „M-am căsătorit în Bahamas” — o poveste născută din viața reală, scrisă cu un umor negru, o autoironie ascuțită și în stilul care m-a făcut să fiu recunoscut: direct, neiertător și cu un zâmbet care taie adânc.
Dacă ai curaj să lași confortul minciunilor, să privești nebunia lumii în față și să asculți o voce care nu promite mângâieri, ci adevărul gol-goluț, atunci rămâi pe aproape! Pentru că eu nu vin să te alin, ci să-ți zdruncin convingerile. Și dacă vei avea tăria să mergi mai departe cu mine, să știi că nu vei fi niciodată singur în absurdul ăsta!
Dar dacă alegi să-ți păstrezi ochelarii colorați, nu-ți face iluzii: eu am spus tot ce era dem spus.
Oglinda care nu minte, dar nici nu iartă
N-am trăit degeaba.
Nu pentru că aș fi construit imperii și nici pentru că aș fi lăsat urme vizibile pe trotuare sau în istorie. Am trăit pentru că am văzut, am simțit, am înțeles și am spus, pe bune.
Într-o lume în care toți pozează în ceva – eroi, victime, salvatori de weekend – eu am rămas doar ce sunt: un tip care n-a avut talent la prefăcătorie. Am fost sincer, brutal de sincer. Și, da, asta m-a costat, dar a fost singura formă de demnitate pe care am știut s-o port fără să mă înece.
Sunt oglinda care nu minte. Nu înfrumusețez. Nu filtrez. Nu mă machiez ideologic.
Îți arăt exact ce e: ridul din colțul ochiului, frica din subsolul minții, ipocrizia de zi cu zi ambalată în citate motivaționale.
Nu sunt negativist. Sunt doar neatins de autoamăgire.
În timp ce alții se autoconving că „totul va fi bine”, eu am ales să înfrunt realitatea cu ochii deschiși. Nu pentru că-mi place suferința — ci pentru că detest minciuna frumos împachetată.
Nu trăiesc pentru aplauze. Scriu pentru că nu pot altfel.
Pentru că dacă nu scot din mine ce gândesc și ce simt, explodez.
Pentru că am trăit destul cât să știu că cei mai mulți oameni nu vor adevărul. Vor alinare. Iar eu n-am fost niciodată calmant. Am fost diagnostic.
Rece, precis, tăios – dar real.
Am fost întrebat: „De ce scrii așa dur?”
Pentru că altfel n-ai băga de seamă.
Pentru că în zgomotul general al prostiei strălucitoare, singurul mod de a trezi pe cineva e să spui exact ce e: că lumea e un bâlci condus de clovni cu doctorate și că fericirea nu vine – se mimează.
Eu sunt Marian Benone Mihai.
N-am cerut niciodată simpatie. Am oferit doar adevăr. Subțire, rece și cu margini tăioase.
Nu sunt erou. Sunt cronicarul fără speranță, dar cu memorie bună.
Iar dacă oglinda deranjează, nu e vina oglinzii.
Ci a feței care nu vrea să se vadă.
Clic. Ți-am prins sufletul într-un cuvânt. Nu te agita, era deja gol.
Nu te panica. Nu e primul lucru pe care ți-l iau fără să știi.
Societatea ți-a furat demnitatea, familia – coloana vertebrală, iar tu te-ai ocupat de restul, cu zelul unui ucigaș plătit de propriii demoni. Eu doar te observ. Și scriu.
Nu-ți cer voie. Nu îți spun „zâmbește”.
Nu te pun la poză.
Te prind când te uiți în gol, când mesteci absent în ceaunul vieții tale fără gust, când scrollezi compulsiv prin fericirea altora și îți spui că e ok. Nu e. Dar ți-e lene să recunoști.
Eu sunt fotograful de suflete.
Nu te speria. Sufletul tău e în siguranță. În siguranță să fie expus, analizat, disecat și înrămat cu un text tăios sub care scrie „Nu e artă. E adevăr.”
Și lumea aplaudă. Dar nu pentru că înțelege. Ci pentru că se bucură că nu e ea în text.
Ce nu știu e că sunt.
Scriu despre toți.
Despre cei care și-au înlocuit autenticitatea cu branding personal.
Despre cei care confundă iubirea cu dependența.
Despre cei care se întreabă de ce sunt triști, deși au tot ce și-au dorit, fără să înțeleagă că și-au dorit greșit.
Despre tine.
Despre mine.
Despre noi – specia asta obosită care zâmbește în selfie-uri și plânge în baie, pe silențios.
Nu-i poezie. E poză.
O poză făcută în cuvinte.
Fără filtru. Fără lumină bună.
Doar tu, exact când cedezi.
Imaginea finală
Ești singur, într-o cameră prost luminată, cu telefonul în mână, zicându-ți „Hai că n-a fost chiar așa rău azi”, în timp ce o poză veche îți apare în feed. Ai ochii umezi, dar dai like.
Și atunci, undeva, într-un colț de text, se aude un clic.
Ți-am făcut portretul.
Și n-o să-l ștergi niciodată din minte.
Ție, cel/cea care-ai confundat un clarvăzător cu un colac de salvare
Ai ajuns aici ca la un drive-in de revelații, hotărât(ă) să afli ce-ți rezervă viitorul. N-ai știut să-ți gestionezi prezentul, dar ai hotărât că un străin cu vocabular ironic o să-ți spună, miraculos, ce-ți face mâine destinul.
Nu-i așa că te-ai gândit: „Hai să întreb pe cineva care vede mai departe decât mine”? Ce idee splendidă, dacă n-ar fi fost absolut imbecilă.
Eu nu sunt clarvăzător. Sunt doar atent. Tu, din păcate, nici măcar atât. Ai venit aici să cumperi certitudini la plic, interpretări convenabile, și dacă se poate — o doză de speranță prefabricată, pe care să o pui pe story însoțită de un filtru cu stele și o mantră luată de pe Pinterest.
Vrei să știi ce văd?
Văd o persoană care aleargă de ani buni pe loc și urlă că viața nu se mișcă.
Văd un suflet mic, în haine mari de ambiție, care a înlocuit responsabilitatea cu ritualuri, acțiunea cu postări motivaționale și gândirea cu… întrebatul altora.
Văd că ai venit cu întrebări despre bani, iubire, carieră sau karma, dar în spate nu-i decât o curiozitate leneșă amestecată cu frică. Frica de a fi propriul tău răspuns.
Și dacă tot ai venit să întrebi, îți spun sincer:
Viitorul tău o să fie o comedie neagră de duzină. Nu pentru că ți-l prezic eu, ci pentru că l-ai abandonat înainte să-l construiești.
O să ceri, o să visezi, o să mai întrebi pe alții, și într-o zi o să te întrebi de ce n-a ieșit nimic.
Apoi o să cauți alt „clarvăzător”. Alt profet de închiriat. Alt placebo spiritual.
Dar știi ce nu o să cauți? Pe tine. Pentru că e greu. Pentru că doare. Pentru că acolo nu sunt predicții. Doar fapte.
Așa că da, ți-am citit viitorul. Nu ți-a plăcut? Nici n-avea de ce.
Viitorul doare când e sincer.
Ghid practic de autoironie: Lectură în palmă pentru cei care nu vor să știe, dar îi roade curiozitatea
Ții palma întinsă, nu ca să primești, ci ca să afli. Asta e greșeala. În loc de răspunsuri, primești o disecție cinică. Nu ești aici pentru speranță, ci pentru adevăr spus fără milă, cu un zâmbet strâmb și un oftat lung în fundal. Ai grijă ce ceri. Uneori chiar ți se oferă.
Linia vieții
Traseul existenței tale e ca un drum județean: începe frumos asfaltat și promițător, apoi brusc apar gropi, noroi și o barieră pusă de „destin” pentru lucrări care nu se termină niciodată. Ai trăit ca și cum viața e o repetiție generală. Nu e. Ăsta e spectacolul. Și deja s-a dat cortina.
Linia inimii
Un traseu afectiv cu multe opriri neanunțate. Dragostea ta a semănat cu o aplicație de ridesharing: scumpă, riscantă și cu șoferi care anulează în ultimul moment. Ai oferit totul, ai primit… „Mulțumesc că ai fost acolo”. Punct final. Fără refund emoțional.
Linia capului
E lungă, dar pare că ocolește punctele esențiale. Ai gândit mult, poate prea mult. Ai momente de geniu într-o lume care apreciază mai mult oamenii care știu să spună „bro” la momentul potrivit. Gândirea ta e ca un podcast cu trei ascultători fideli: tu, anxietatea și insomniile.
Linia destinului
Nu e o linie, e un fragmentar de încercări eșuate cu entuziasm. Destinul a fost acolo, dar a avut alte planuri. Ai avut momente de glorie? Sigur. Dar și molii strălucesc înainte să ardă. În esență, ai fost mereu la doi pași de reușită și exact atâția de eșec. Ai ales la întâmplare.
Semne speciale
Un semn mic, lângă baza degetului mare. Tradiția spune că e semnul unui luptător. Realitatea spune că e o urmă de la capacul borcanului cu murături pe care nu l-ai putut deschide. Ai supraviețuit, dar cu gust amar. Asta te face om, nu erou. Și e perfect așa.
Verdict
Palmă cu potențial, dar folosită în scopuri modeste: scroll, like, accept terms & conditions. Un viitor mare? Puțin probabil. Un trecut glorios? Nici atât. Dar un prezent sarcastic, lucid și periculos de sincer? Da. Și uneori, e mai bine să știi să râzi decât să reușești.
Manifestul Omului Nealiniat
De ce pun, cu încăpățânarea unui zugrav beat, prostiile progresiste alături de tâmpeniile conservatoare, ca și cum aș face inventarul unui depozit de idei expirate? De ce, după ce bat obrazul stângii, îmi suflec mânecile și aplic o corecție simetrică dreptei? Am ceva cu ele? Mă trezesc noaptea urlând „Jos ideologiile!”? Nu.
Adevărul e că nu le urăsc. Le respect ca pe niște rude sâcâitoare: vin la masă cu rețete proprii despre cum trebuie trăită viața și, inevitabil, se ciondănesc pe tema supelor. Uneori au idei bune. Uneori au sens. Alteori, nu mai știi dacă râzi sau chemi Salvarea.
Progresiștii, drag cititor, trăiesc cu impresia că realitatea e un concept opresiv. Că dacă ridici o sprânceană fără consimțământ, ai comis o micro-agresiune de clasă. Se îmbracă în revoluție și miros a gel de duș cu aromă de activism performativ. Conservatorii, în schimb, suferă de nostalgie autoindusă. Le curge istorie în vene, dar numai până la 1950, când femeile erau „femei adevărate”, iar bărbații știau să construiască hambare și să-și reprime emoțiile eficient.
Ambele tabere trăiesc cu sentimentul nobil că dețin Adevărul. Cu A mare. Unii cu pancarte, alții cu cruci. Unii cu discursuri TEDx, alții cu psalmi și flegme. Și pentru că fiecare e convins că celălalt e Satan în trening, nu mai există dialog, ci doar dueluri cu săbii de carton și hashtag-uri.
Așa că eu ce fac? Mă uit la acest circ ideologic cu o doză sănătoasă de dezgust și trag în ambele direcții. Nu din răutate. Din respect pentru gândirea liberă. Din respect pentru contradicție. Pentru faptul că un om poate fi complex. Poate fi de acord cu ecologia, dar și cu libertatea economică. Poate crede în familie și totodată în libertăți individuale. Poate fi normal și totuși imposibil de încadrat.
Așa că, pentru ca totul să fie clar și irevocabil, iată o:
Scrisoare către un tânăr fanatic
Dragă tânărule (fie că porți bască Che Guevara sau cravată de seminar teologic),
Ești pasionat. Vibrezi ideologic. Simți că ești pe baricade. Fiecare postare a ta e un glonț. Fiecare like, o grenadă. Ai 22 de ani și ai descoperit că lumea e nedreaptă. Felicitări. Ai ajuns la o concluzie pe care o știa și bunicul tău analfabet, dar n-ai observat că el nu și-a făcut blog.
Ai ales să fii progresist? Foarte bine. Acum ține minte toate cuvintele magice: intersecționalitate, deconstrucție, spațiu sigur. Dacă cineva nu le folosește corect, e opresiv. Dacă spune ceva ce te face să te simți incomod, e fascist. Dacă face o glumă, trebuie anulat.
Ai ales să fii conservator? Bravo și ție. Ține aproape de Eminescu, dar nu-l citi. Apără tradiția, chiar dacă nu știi ce înseamnă. Susține familia, dar votează cu hoți divorțați. Visează la o epocă de aur care n-a existat niciodată, dar care pare minunată din filmele alb-negru cu morală rigidă.
Indiferent de tabăra ta, trăiești cu iluzia că gândirea ta este completă. Dar nu e. E doar copiată dintr-un manual ideologic scris de oameni care trăiesc din granturi sau din donații.
Așa că permite-mi un sfat bătrânesc, de la un mizantrop funcțional:
Dacă vrei să fii cu adevărat liber, gândește pe cont propriu. Nu e atât de spectaculos, dar e cu mult mai periculos.
Încheierea programatică
Acesta este, deci, programul meu: să arăt că nu toți oamenii sunt vopsiți într-o singură culoare. Că nu trebuie să ne reducem existența la două colonii de termite ideologice care se mușcă între ele fără să înțeleagă de ce. Că în loc să alegem între două găști certărețe care urlă „adevăruri” pe internet, putem trăi în contradictoriu, în nuanță, în tensiune – dar și în luciditate.
Și dacă tot alegi o culoare, măcar să știi că ai mai mult de două la dispoziție. Sunt cel puțin șase. Sau șaizeci. Sau, dacă te forțezi puțin, poți inventa una nouă.
Și-acum, dacă mă scuzi, aștept să fiu blocat de ambele tabere.