Atașamentele periculoase: ghidul codependentului începător pentru autodistrugere cu zâmbetul pe buze
O trecere în revistă a modurilor rafinate prin care ne sacrificăm, ne anulăm și ne prostim elegant în relații, în funcție de stilul de atașament
Bine ai venit în clubul celor care iubesc până crapă, unde codependența e regula. Nu tu ești problema, ci stilul tău de atașament — acel mic program instalat în copilărie de părinți bine intenționați, dar complet disfuncționali.
Te întrebi de ce te lipești emoțional ca scaiul de oameni indisponibili, reci sau dramatici? Nu e ghinion. E știință cu iz de tragedie personală.
Hai să facem un tur ghidat prin patologia romantică modernă, că tot ai făcut terapie două ședințe și ai fugit de frica unui „tu cum te simți cu adevărat?”.
Atașament anxios – Codul roșu al nevoii cronice de validare
Ești mereu îndrăgostit(ă) de cineva care „nu e sigur ce vrea”? Stai pe muchia abandonului emoțional și verifici dacă a văzut story-ul tău cu citatul lui Coelho?
Felicitări. Ești anxios. Psihologic vorbind, ai fost crescut(ă) cu porții fragmentate de afecțiune: o mângâiere azi, un reproș mâine, o absență emoțională la desert.
Acum ești adult și ai un hobby: te consumi pe tine ca să nu plece celălalt. Tu ești omul care scrie „nu-i nimic, e ok” în timp ce plânge cu notificările pornite. Ți-ai setat iubirea să vină cu dramă inclusă și ai convingerea că, dacă te umilești destul, o să fii apreciat(ă). Spoiler: nu.
Atașament evitant – Iubesc, dar de la distanță și cu mască de indiferență
Dacă emoțiile ar fi o pandemie, tu ai fi vaccinat. De trei ori.
Ești acel partener ideal în primele două săptămâni: atent, misterios, sensibil subversiv. După care… devii absent, ironic și brusc ocupat cu „lucruri importante”. Gen spălatul mașinii și citit mailuri inexistente.
Ți-e frică de intimitate ca de facturile neplătite. Preferi să salvezi oameni la nevoie, dar cu sufletul sub lacăt. Ții la partener, dar nu știi să spui. Așa că îl faci să se simtă nesigur. E o formă de control. Un șantaj afectiv pasiv-agresiv. Și, ciudat, lumea tot te iubește. Până face terapie.
Atașament dezorganizat – Bine ai venit în haosul emoțional cu iz de telenovelă turcească
Aici intrăm pe teritoriul devastat de conflicte: vrei apropiere, dar o sabotezi. Ceri afecțiune, apoi împingi partenerul la marginea balconului (emoțional vorbind, deocamdată).
Ai crescut într-un mediu unde iubirea însemna și frică. Unde îmbrățișarea era urmată de critică. Acum recreezi același roller-coaster cu parteneri la fel de instabili ca tine, dar „măcar nu te plictisești”.
Să iubești liniștit pare plictisitor. Ai nevoie de suferință ca de Wi-Fi. Nu știi exact ce vrei, dar știi sigur că-l vei învinui pe celălalt pentru tot.
Atașament securizant – Specie pe cale de dispariție
Da, există și oameni care iubesc fără manipulare, fără drame, fără să se piardă în celălalt.
Dar, să fim serioși, dacă citești acest articol, probabil nu ești unul dintre ei.
Sau ești… și ți-ai pierdut timpul cu cineva dintre cele trei categorii de mai sus, crezând că-l poți „repara”. Iartă-mă, ești doar un codependent deghizat în salvator.
Concluzie cinică, dar sinceră:
Codependența e romantizarea propriei suferințe în numele iubirii. E versiunea emoțională a „las’ că merge și-așa”.
Dar adevărul e că nu merge. Te rogi de iubire, când ar trebui s-o primești fără procesare emoțională dublă. Dacă trebuie să-ți demonstrezi valoarea într-o relație, înseamnă că ești în sala greșită.
Stilul tău de atașament nu e o scuză, ci o explicație. Adevărata maturizare e atunci când nu mai iubești pe cineva pentru că suferă, ci îl iubești în timp ce nu te pierzi pe tine.
P.S.
Dacă nu ți-a plăcut, să știi că nu mi-a plăcut nici mie să scriu asta.