O privire necruțătoare asupra ecoistului: omul care nu cere nimic, dar oferă tot, în timp ce se evaporă psihologic ca o apă plată uitată pe calorifer
Într-o lume în care fiecare are cont de Instagram, păreri despre orice și o stimă de sine gonflabilă, ecoistul este acel specimen rar care se cere scuzat că respiră aerul altora. Nu cere atenție, nu vrea validare, nu urlă, nu postează citate motivaționale. El doar… se adaptează.
Dacă narcisistul e buldozerul emoțional care intră în viața ta cu șenile și horn de abur, ecoistul e preșul pe care nici nu-l observi până nu aluneci pe el și îți rupi glezna relațională.
E omul care, în copilărie, a învățat că iubirea vine la pachet cu „fii cuminte”, „nu fi o pacoste” și „copiii buni nu plâng”. Și de atunci, trăiește cu frâna trasă, cu vocea dată pe mute și cu inima pe silențios.
Îl recunoști ușor: îți dă dreptate chiar și când n-ai, râde la glumele tale chiar dacă sunt sinucigașe și îți aduce flori când tu i-ai trimis mesaj că ești într-o relație cu altul.
În relații este absolut indispensabil: gătit, curățenie, empatie, sprijin, terapie la pachet. Un combo all-inclusive, doar că fără personalitate. Dacă vrei companie care nu te contrazice niciodată, închiriază un ecoist.
Ironia face că, în adâncul lui, nu e deloc slab. E doar învățat să înghită lava cu zâmbetul pe buze. Are emoții cât o centrală nucleară, dar cu reactoarele închise. Dacă ar vorbi sincer 30 de secunde, ai face infarct emoțional.
Adevărata dramă? Se îndrăgostește de narcisici – adică acei oameni care vor tot, dau nimic și fug când nu mai are ce să le ofere. O simbioză perfectă: unul urlă „adoră-mă!”, celălalt răspunde „desigur, imediat”.
Vindecarea lui e complicată. Nu vrea să se schimbe – căci schimbarea implică deranj. E ca un pompier care refuză să iasă din incendiu, de teamă să nu încurce traficul.
Ce-ar trebui să facă? Să învețe să spună „nu”, să descopere că are dreptul să fie viu, să fie enervant, să fie om. Dar pentru asta, ar trebui să-și asume că va deranja. Și pentru ecoist, a deranja e ca și cum ai scuipa pe moaștele răbdării: de neconceput.
Așa că, în timp ce lumea se ceartă pe identități de gen, conflicte internaționale și cine a furat cui ideea de podcast, ecoistul tace. Și se evaporă. Elegant. Silențios. Nevăzut.
Dar cu sufletul impecabil călcat, apretat și livrat la timp.
Pentru ceilalți, desigur.
