Cum m-am căsătorit cu o sirenă narcisică și am supraviețuit (aproape) întreg

M-am trezit într-o dimineață în Bahamas și lângă mine, pe un pat cu baldachin de vis, stătea… o poveste. Doar că, în curând, am învățat că nu toate poveștile sunt de adormit copiii. Unele sunt de trezit bărbații.

Am crezut că am întâlnit femeia perfectă: misterioasă, empatică, sensibilă. Apoi am aflat că doar părea. Și, de fapt, am făcut cunoștință cu o formă rară și spectaculoasă de manipulare înalt calibrată – cea a narcisicei covert cu trăsături Borderline. A fost o nuntă exotică și o relație toxică. Iar eu, cel cu speranțele, am fost combustibilul.

Ea a insistat să renunț la job, să mă susțină financiar. M-a convins să accept. Nu doar atât: a asumat rolul de susținătoare exclusivă a finanțelor, inclusiv pentru reluarea și continuarea studiilor mele în psihologie și pentru obținerea vizei SUA. Pentru ca eu să pot face pasul, să mă mut acolo, alături de ea, și să trăim în relația monogamă de apropiere pe care doar eu mi-am dorit-o. Totul părea prea perfect, părea că întâlnisem o parteneră de nădejde, o persoană alături de care poți construi o căsnicie durabilă. Dar era în perioada de love bombing, și fusesem orbit de iluziile pe care mi le-a vândut, în timp ce ea își pregătea minuțios planurile pentru a mă atrage în jocurile narcisice în care aveam să fiu perpelit într-un carusel emoțional continuu.

Mi-a vândut doar iluzii și a înșelat în tot acest timp, pe tot parcursul relației și mariajului nostru. În timp ce crea tensiune, cu scopul de a stârni reacții pe care să le folosească pentru a se putea victimiza și a-și justifica astfel ieșirile în afara relației, lucra asiduu și la discreditarea mea, pe ascuns, și pe față la destabilizarea mea, folosind toate tehnicile de manipulare specifice persoanelor narcisiste covert Borderline.

Am crezut în iluzii vândute cu măiestrie. Am investit speranță, energie, timp. Am oferit respect. Am dat loialitate. M-am dus cu sufletul deschis. Am construit. Am visat. Am iubit. Mi-am suspendat planurile personale de viitor, îndrăznind, în naivitatea-mi să cred în planurile comune de viitor. Planuri în care s-a dovedit că doar eu am crezut. Ea doar a tras de timp, căutând mereu noi surse de aprovizionare narcisică, știa că se va ajunge, inevitabil, în punctul în care mă va secătui, ea având experiențele ,,relațiilor” anterioare și nefăcând nimic altceva decât să repete același tipar comportamental.

Dar ce am primit în schimb?

– Pasiv-agresivitate cu fundiță roz.

– Gaslighting la cafea.

– Mesaje scrise noaptea cu sânge imaginar pe pereții virtuali, în care eram, pe rând, narcisist, parazit, escroc, vinovat că exist.

– Și, desigur, lecții gratuite despre morală, autocontrol și spiritualitate, țipate de o persoană care îmi cere chitante înainte să mă mai lase să respir lângă ea.

Am fost acuzat că sunt lipsit de empatie, chiar în timp ce ea îmi oferea doar iluzii și manipulare. Am spus: hai să comunicăm civilizat. Să închidem tot decent, ca doi adulți responsabili. Ea mi-a răspuns cu: „Du-te și caută-ți job!”

Eu am încercat să construiesc. Ea a ars podurile și m-a întrebat de ce nu pot să trec.

Dar, în realitate – și o spun fără patetisme – eu i-am oferit ceea ce probabil nu a știut niciodată cum să primească: suport emoțional autentic, respect constant și o loialitate pe care nu a fost pregătită să o înțeleagă, darămite să o egaleze. Alegând să rămân loial relației, chiar și în aceste condiții, pentru că asta ține de principiile în funcție de care mi-am construit personalitatea, presupune respect față de sine, față de mariaj și implicit față de ea, soția mea, presupune demnitate și o abordare normală a unui mariaj. Oricum, chiar și după ce voi ieși definitiv din acest mariaj, după divorț, voi avea nevoie de timp și terapie pentru a mă putea vindeca, pentru că nu este corect și normal să cauți a intra într-o altă relație, purtând după tine bagajul emoțional din relațiile anterioare.

Bineînțeles că, în lumea celor care înșală, eu sunt fraierul, ei sunt ăia șmecheri. În opiniile lor, eu aș fi cel ,,neadaptat”, cel ,,imatur”, cel ,,prost”. Doar că părerile unora lipsiți complet de demnitate nu contează pentru nimeni altcineva, ei doar se validează reciproc, la fel cum proștii își validează prostiile între ei.

Am fost acolo nu doar în zilele bune, ci și în cele în care fricile ei dansau în cerc în jurul oricărei tentative de comunicare. Când totul devenea dramatic, când fiecare tăcere se transforma în ofensă, am rămas. Am explicat. Am susținut. Am sperat. Degeaba.

Am fost loial unui vis pe care l-am crezut comun. Dar era doar al meu.

Pentru că, vezi tu, când ești implicat alături de cineva cu un profil narcisic covert și trăsături Borderline, loialitatea ta nu e văzută ca o virtute. E percepută ca o slăbiciune. Iar răbdarea ta e transformată în vinovăție, ca într-o piesă absurdă în care tu îți ceri scuze că ai fost prea prezent.

Ei bine, nu-mi mai cer scuze.

Mă retrag. Treptat și definitiv, pentru că situația o impune. Conștient fiind de faptul că altfel nu se poate, că nu se poate construi absolut nimic în aceste condiții.

Pentru că, în fața unui tsunami emoțional, e mai bine să construiești un dig juridic decât o punte imaginară.

Și poate că n-am păstrat Bahamasul, dar am păstrat ceva infinit mai rar: respectul de sine.