Cronica unui președinte care a dat pe lângă poartă, dar n-a ratat omenia
Lumea a oftat. Unii de emoție, alții de râs. Nicușor Dan, actualul președinte și fost geniu al ecuației cu multe necunoscute și zero spontaneitate, a pășit pe terenul de handbal îmbrăcat în costum. Sacou, cămașă, pantofi de birou și privirea aia sinceră de elev silitor care intră în club și întreabă dacă se fumează legal tutunul.
A promis că participă la meciul de retragere al Cristinei Neagu și, spre consternarea unei națiuni specializate în „las’ că vedem”, s-a și ținut de cuvânt. Ceea ce, în România, e mai rar decât un tramvai care frânează elegant.
N-a dat goluri, n-a dat pase, n-a dat nimic în afară de un exemplu. Unul prost executat, dar splendid ca idee: „Uite, sunt aici. Da, mă fac de râs. Da, habar n-am cu mingea. Dar am promis.”
A fost ceva emoționant în stângăcia lui. Un fel de poem urban despre neîndemânare cu fundal sonor de fluierături jenate și câteva palme la propriu peste față din partea balonului de 400 de grame.
Adevărata galerie — cea reală, din sală — a înțeles mesajul. A aplaudat gestul. Pentru că, dincolo de stângăcie, a fost un om care n-a fugit de penibil și nici de ridicol. A stat în lumina reflectoarelor și și-a asumat gafele, exact cum prea puțini politicieni își asumă chiar și un bon fiscal.
Cei care au râs? Sugeraniștii. Dar nu de la fața locului, ci de la fața contului de Facebook. De pe Instagram, din story-uri și comentarii anonime cu poze de profil cu pisici triste și steagul României greșit pus între două emojiuri cu foc.
Sugeraniștii sunt acei eroi care stăpânesc perfect combinația mortală între agresivitate culturală și dezacorduri în lanț.
Ei au râs. Au zis:
„Frate, ce jenant! Ce căuta acolo? Nu știe nici s-o prindă!”
Ceea ce e ilar venind de la niște oameni care nu știu să prindă nici sensul unei fraze simple.
Desigur, e foarte ușor să râzi de un președinte care se face de râs în costum pe terenul de handbal. Mai greu e să înțelegi că exact asta face diferența: prezența. Curajul de a fi vulnerabil. Faptul că, într-o lume de lideri din plexiglas, omul ăsta a ales să iasă din bula prezidențială și să pășească fix în zona rușinii.
A făcut-o penibil? Absolut.
A fost ridicol? Categoric.
A fost real? Prea real pentru o țară obișnuită cu simțul falsului.
Nicușor Dan n-a jucat handbal. A jucat sinceritate. Iar într-un climat politic în care „onoare” e o aplicație dezinstalată din sistemul parlamentar de ani buni, e ceva poetic în felul în care a tras pe lângă poartă, dar a nimerit exact în punctul sensibil: coloana vertebrală.
Sugeraniștii, în schimb, nici n-au apucat să înțeleagă meciul. Prea ocupați cu tastatul „jenant frate, mai bine juca Firea”, fără pic de ironie, cu zero glande de înțelegere pentru gesturi umane. Dacă s-ar organiza un Campionat Mondial de Agramatisme cu Tenta Civică, România ar lua aur cu acești băieți și fete de social media care nu știu să pună o cratimă, dar dau lecții de caracter.
Și totuși, președintele, cu cămașa ieșită puțin din pantaloni și cu mingea dansând sarcastic pe lângă mâinile lui, a fost mai demn decât toți ăștia la un loc.
Pentru că el a avut decența să nu mimeze performanța. N-a vrut să impresioneze. A vrut doar să respecte un simbol și o promisiune.
Pe când ei? Ei nici nu promit. Doar postează.
În concluzie, Nicușor Dan n-a înscris. Dar a marcat. La capitolul umanitate. Un om real, cu toate slăbiciunile la vedere, într-o sală în care mii de spectatori și milioane de comentatori așteptau, ca niște hiene cu diplome false, să sară la gâtul unui gest care n-a fost perfect — doar profund decent.
Costumul i-a fost armură. Râsetele — inevitabile. Dar ce n-a pierdut pe teren a câștigat în demnitate. Iar asta, într-o țară în care politica e mai degrabă sport de contact cu realitatea, e un gol în plus. Chiar și cu autogol în CV.
PS:
Nu că eu aș fi fără de greșeală, dar nici nu pretind a fi vreun etalon.
