Nu te panica. Nu e primul lucru pe care ți-l iau fără să știi.
Portretul unei generații pierdute, fără filtru sau scuză
Societatea ți-a furat demnitatea, familia – coloana vertebrală, iar tu te-ai ocupat de restul, cu zelul unui ucigaș plătit de propriii demoni. Eu doar te observ. Și scriu.
Nu-ți cer voie. Nu îți spun „zâmbește”.
Nu te pun la poză.
Te prind când te uiți în gol, când mesteci absent în ceaunul vieții tale fără gust, când scrollezi compulsiv prin fericirea altora și îți spui că e ok. Nu e. Dar ți-e lene să recunoști.
Eu sunt fotograful de suflete.
Nu te speria. Sufletul tău e în siguranță. În siguranță să fie expus, analizat, disecat și înrămat cu un text tăios sub care scrie „Nu e artă. E adevăr.”
Și lumea aplaudă. Dar nu pentru că înțelege. Ci pentru că se bucură că nu e ea în text.
Ce nu știu e că sunt.
Scriu despre toți.
Despre cei care și-au înlocuit autenticitatea cu branding personal.
Despre cei care confundă iubirea cu dependența.
Despre cei care se întreabă de ce sunt triști, deși au tot ce și-au dorit, fără să înțeleagă că și-au dorit greșit.
Despre tine.
Despre mine.
Despre noi – specia asta obosită care zâmbește în selfie-uri și plânge în baie, pe silențios.
Nu-i poezie. E poză.
O poză făcută în cuvinte.
Fără filtru. Fără lumină bună.
Doar tu, exact când cedezi.
Imaginea finală
Ești singur, într-o cameră prost luminată, cu telefonul în mână, zicându-ți „Hai că n-a fost chiar așa rău azi”, în timp ce o poză veche îți apare în feed. Ai ochii umezi, dar dai like.
Și atunci, undeva, într-un colț de text, se aude un clic.
Ți-am făcut portretul.
Și n-o să-l ștergi niciodată din minte.
