Democrația Dunning-Kruger: Alegeri libere, dar cu creierul captiv

Și, dacă are destulă încredere și suficient de puțină educație, chiar să conducă.

Ne place să credem că trăim într-o societate în care votul ne oferă puterea supremă. Ce nu se spune la televizor, dar se urlă în tăcerea alegerilor, e că majoritatea alegătorilor habar n-au pe ce planetă sunt — dar sunt foarte convinși de direcție. Efectul Dunning-Kruger, drag cititor, e mai românesc decât sarmaua: prostul nu doar că nu știe, dar e convins că știe tot. Și dacă-i mai dai și un like, se crede ministru.

Rezultatul? Votăm proiecții de carton. PowerPoint-uri cu urechi. Emojiuri umane. Oameni care vorbesc mult, tare și prost — adică exact ce vrea poporul: să fie condus de cineva care-i seamănă. Nu ne plac liderii care gândesc, pentru că ne fac să părem nepregătiți. În schimb, un băiat cu freză, siguranță și un clip viral ne liniștește. E „de-al nostru”. N-a citit nimic, dar are opinii. Cântă, face glume și crede în Dumnezeu și grătar.

Cum ajung să ne conducă cei mai slabi?

Simplu. Într-o țară dominată de Dunning-Kruger, regula e clară:

Cei competenți ezită. Au dubii. Se gândesc.

Cei incompetenți se aruncă. Au certitudini. Strigă. Promit.

Și cine votează? Cei care se regăsesc în urlet, nu în argument.

Pentru că, paradoxal, într-o lume cu acces la informație, s-a dezvoltat un nou tip de alfabetizare: emoțională și fonetică. Cu alte cuvinte, dacă liderul zâmbește, dă din mâini și spune că „străinii ne sug sângele”, este perceput ca „hotărât”, „băiat de acțiune”.

Iar dacă un candidat explică rațional bugetul, este „plicticos”, „academic”, „fără vlagă”.

De partea cealaltă, oamenii capabili suferă de sindromul impostorului. Adică știu că nu știu tot. Își pun întrebări. Caută nuanțe. Și, deci, nu se bagă. Pentru că în democrația de tip “cine strigă mai tare are dreptate”, îndoiala e percepută ca slăbiciune.

Și uite-așa ajungem la guvernare cu indivizi care cred că PIB-ul e o abreviere de televiziune.

Ghid de supraviețuire printre alegători siguri pe ei

Dacă vrei să navighezi printre convingerile beton ale concetățenilor fără să-ți pierzi mințile (sau prietenii), iată un mic ghid:

1. Nu încerca să explici nimic. Dacă te apuci să definești inflația, ți se va răspunde că „nu mai simte energia națiunii cum era în ’90”.

2. Zâmbește. Mult. Nu pentru că e frumos, ci pentru că râsul isteric e singura armă de autoapărare logică în interacțiunea cu cineva care-și ia sursele din „o doamnă care a visat că vine Apocalipsa energetică”.

3. Schimbă subiectul. Recomand: vremea, rețetele de post și fotbalul. De obicei nu iese cu scandal. De obicei.

4. Nu te mira că un paznic de mall are vlog politic și 45.000 de urmăritori. Are. Și face și tururi de forță pe subiecte gen “De ce Germania ne invidiază”. N-ai cu cine.

Despre influenceri politici și experți în nimic

Înainte, se făcea politică în Parlament. Acum, pe Instagram.

Avem influenceri care vorbesc despre guvernanță ca despre un smoothie: „trebuie blenduit tot și detoxifiat energetic”. S-a dus epoca lui Iorga. Acum e epoca lui IorGAFA.

Expertiza se măsoară în views, nu în studii. Ai un telefon, un inel de lumină și două-trei cuvinte tari? Ești analist geopolitic.

Ai fost instalator? Nu contează. Acum comentezi fiscalitate.

Cei care pun întrebări serioase sunt „din sistem”. Cei care au răspunsuri clare și fără sens sunt „ai poporului”.

E ca și cum ți-ai alege chirurgul în funcție de numărul de followers, nu de diplome. Dar asta-i democrația 2.0: reprezentativitate prin viralitate.

Concluzie (dacă mai are rost)

Trăim într-o democrație care funcționează impecabil.

Oamenii aleg.

Și aleg ce cunosc: prostia lor reflectată, dar mai bine coafată.

O națiune dominată de Dunning-Kruger nu greșește la urne.

Ea se autoportretizează.

În fond, alegem lideri ca să-i putem înjura liniștiți patru sau cinci ani, nu ca să ne simțim inferiori.

Democrația e ca un meniu all-you-can-eat.

Doar că ne băgăm în gură doar ce cunoaștem: mici, manele și minciuni.