Egalitatea de șanse presupune competență, nu discriminare pozitivă, ideologie forțată sau premierea mediocrității în numele corectitudinii politice
A fost odată ca niciodată… un băiat prost, nu prost cu acte, dar prost cu aplomb. Acest băiat (subsemnatul) a făcut cunoștință, într-o zi banală, cu un concept revoluționar și irezistibil de pompos: egalitatea de șanse. Ce era egalitatea de șanse? Un fel de unicorn social, jumătate vis umed al progresiștilor, jumătate sperietoare de ciori conservatoare. Iar eu m-am aruncat, ca orice prost entuziast, în brațele ideii fără să citesc instrucțiunile de folosire.
Eram la începutul drumului, iar atunci când ești prost, dar vrei să pari deștept, faci ce face orice imitație de om informat: asculți pe alții mai vocali, mai convinși și, inevitabil, la fel de neinformați. Așa am ajuns să cred că „egalitatea de șanse” e o conspirație globalistă, pusă la cale de niște vegani triști și influenceri fără bac.
Dar, cum prostia e recuperabilă în unele cazuri (nu multe, dar eu am prins trenul), am început să citesc. Șoc! Nu era conspirație, nu era plan malefic, ci era, culmea, o idee bună. Dar, ca orice idee bună, fusese călărită până la epuizare de toți activiștii dornici de glorie pe Facebook. Și uite-așa, am ajuns să înțeleg ce presupune, de fapt, egalitatea de șanse.
Spoiler alert: egalitatea de șanse nu înseamnă să luăm pe toată lumea de mână și să o băgăm cu forța în aceeași poză „diversă”, nu înseamnă să luăm un incompetent și să-l punem manager pentru că a suferit în viață și cu siguranță nu înseamnă să ignorăm competența doar pentru că vine de la un om cu „privilegiu”, acel cuvânt devenit înjurătură între timp.
Egalitatea de șanse înseamnă că fiecare om pornește în cursă cu același pistol de start. Nu că unii vin cu bicicleta, alții cu limuzina și unii cu tancul, dar toți sunt „egali” pentru că așa zice influencerul cu pronume în bio.
Și acum, partea comică (sau tragică, după cum vrei să o iei): ambele tabere, conservatorii și progresiștii, s-au făcut de râs în lupta pentru această egalitate de șanse. Conservatorii strigă că sunt discriminați pentru că nu mai pot face glume proaste la TV fără să-i certe lumea. Progresiștii, în schimb, vor să salveze omenirea prin Excel-uri cu „diversitate”, în care bifează ce etnie, ce sex și ce traumă are fiecare angajat.
Să nu uităm sportul! În sport, acolo unde bicepsul contează mai mult decât hashtagul, egalitatea de șanse a fost transformată în glumă. Ai bărbat biologic care concurează la feminin pentru că „așa simte el azi”? Perfect! Ce mai contează masa musculară, hormonii sau echilibrul competiției? Important e să bifăm progresul. Asta da egalitate de șanse: „Tu aleargă, fată dragă, că ești femeie… din februarie.”
În artele spectacolului, am ajuns în punctul în care premiem nu ce e bun, ci ce e „reprezentativ”. Dacă ești actor și ai talent, dar nu îndeplinești cotele de diversitate, mai stai puțin. Vin alții, mai puțin talentați, dar foarte „vizibili”.
În loc să promovăm egalitatea de șanse reală, adică, să oferim tuturor contextul să-și dezvolte abilitățile și apoi să-i judecăm după rezultate, am ajuns la o loterie a indignării. Cine se victimizează mai convingător, câștigă. Cine are cele mai multe etichete sociale lipite pe frunte, ia premiul de consolare.
Și totuși, egalitatea de șanse e o idee bună. Atât timp cât nu o abuzăm. Atât timp cât nu o folosim ca scuză pentru mediocritate sau ca armă împotriva meritului. Atât timp cât nu ajungem să ne fie frică să spunem „ăla e mai bun” de teamă că nu e suficient de „divers”.
Libertatea de exprimare vine cu responsabilitate, iar egalitatea de șanse vine cu merit. Nu poți cere tratament egal dacă nu joci cu aceleași reguli. Nu poți striga că ești discriminat pentru că nu ești bun, dar vrei un loc pe scenă „pentru reprezentare”.
Cine înțelege greșit egalitatea de șanse, o transformă într-un soi de carnaval ideologic, unde toți defilează cu steaguri, dar nimeni nu mai întreabă de competență. Iar cine o înțelege corect, știe că ea nu înseamnă „toți trebuie să câștigăm”, ci „toți trebuie să putem încerca”.
Așadar, dragă societate, dacă tot ne place să promovăm egalitatea de șanse, hai să începem cu începutul: educație, acces real la oportunități, selecție pe criterii clare și obiective, nu pe burtă, nu pe lacrimi, nu pe like-uri.
Până atunci, să nu ne mai mirăm că tinerii visează să fie influenceri, că angajările se fac pe diversitate și nu pe CV și că prostia e tot mai încrezătoare. Într-o lume în care „toți merită totul”, egalitatea de șanse riscă să devină doar un slogan frumos cusut pe o pătură care acoperă incompetența.
Și ca să încheiem într-un spirit românesc, cu un banc trist: „– Ce-ai făcut, mă, cu egalitatea de șanse? – Am pus-o bine, să n-o strice meritul.”
