Femeile domină abuzul emoțional și pasiv-agresiv. Societatea progresistă le scuză prin traume și îl învinovățește pe bărbatul-victimă
Femeia abuzatoare: victimă de profesie, călău de carieră
În era hashtag-urilor salvatoare, unde fiecare suspin feminin e convertit în suferință autentică, avem o revelație incomodă: există femei abuzatoare. Da, da, din acelea care nu doar că îți sparg nervii în bucăți, dar o fac și cu grație, victime înnăscute, strategii înnăscute, lacrimi gata de Netflix.
Și ce face societatea progresistă? Simplu: o aplaudă. O înțelege. Îi explică traumele din copilărie și o trimite la shopping ca formă de vindecare.
Pe de altă parte, dacă bărbatul deschide gura și spune: „Sunt abuzat psihologic”, societatea progresistă îi răspunde: „Ești slab. Fii bărbat!”
Conflicte, manipulare, competiție: sporturi feminine de contact
Să ne înțelegem: femeia abuzatoare e un profesionist al războiului psihologic. Nu dă cu pumnul, dar dă cu sarcasmul. Nu urlă, dar îți livrează pasiv-agresivitate cu gramaj medical. E mereu într-o competiție cu tine — nu pentru a construi, ci pentru a te doborî, apoi a plânge că a fost rănită de cât a dat cu tine de pământ.
Conform unor studii solide, femeile conduc la capitolul inițiere de conflicte, violență verbală, manipulare emoțională și victimizare teatrală. Iar partea cea mai bună? Își folosesc „reacțiile” tale — adică orice sunet scos — pentru a-și justifica crizele.
Un fel de: „Vezi? Dacă ai răspuns, înseamnă că tu ești problema!”
Dar are traume, săraca…
Aici intervine opera de artă a progresismului: orice comportament feminin toxic e justificat de un dosar psihologic imaginar. „A avut un tată distant. A fost ignorată emoțional. A suferit.”
Și ce dacă? Asta o transformă automat într-un terapeut ratat care are voie să îți facă lobotomie emoțională?
Să ne înțelegem: trauma nu justifică abuzul. La nimeni. La fel cum istoria patriarhală nu justifică violența masculină, nici abandonul emoțional din copilăria femeii nu justifică abuzul psihologic asupra partenerului. Nu e nevoie de Freud ca să înțelegem că abuzul nu ține de gen — ține de caracter.
Dacă bărbatul abuzator e condamnat, pe bună dreptate, atunci și femeia abuzatoare merită același tratament. Nu ședințe de yoga plătite din fonduri europene.
Societatea progresistă — sponsor oficial al abuzului selectiv
Într-o societate cu pretenții de progres, egalitatea e selectivă. Există campanii pentru femei bătute, dar nimeni nu vorbește despre bărbații abuzați psihologic. Centre pentru victime? Da. Dar nu dacă porți pantaloni. Plângând într-un colț? Nu, bărbatul trebuie să „se ridice și să fie tare”. Nu contează că a fost castrat emoțional zilnic de către partenera lui „empatică”.
Societatea blamează victima bărbat și protejează agresorul feminin. A ajuns atât de „deschisă la minte”, încât i s-a vărsat creierul.
Ipocrizia egalității toxice
Societatea conservatoare îți spunea că bărbatul trebuie să suporte și să îndure. Societatea progresistă îți spune exact la fel, doar că mai cu blândețe și un filtru pastel pe Instagram. E aceeași rușine ambalată altfel.
În final, nu am scăpat de abuz — doar i-am schimbat genul și i-am pus un fundiță ideologică. În numele „echilibrului”, tolerăm violența emoțională feminină, o ascundem sub cuvântul „empatie” și îi cerem bărbatului să înțeleagă.
Să înțeleagă că nu are voie să se plângă. Că trebuie să suporte. Că trebuie să tacă. Pentru că dacă vorbește, devine agresor. Automat.
Concluzie: când taci, nu înseamnă că ești vinovat. Poate doar abuzat.
Până nu începem să vedem violența ca un fenomen uman, nu de gen, vom continua să protejăm călăii cu fustă și să crucificăm victimele cu barbă.
Abuzul nu vine doar cu palme și vânătăi. Vine și cu replici acide, manipulare zilnică, competiție toxică și atac la caracter. Vine cu zâmbete false și justificări psihologice trase de păr.
Și cât timp continuăm să spunem „săraca, a avut traume”, în timp ce bărbatul e încolțit și făcut vinovat că respiră, nu construim o societate echitabilă — ci un circ ideologic, cu bărbați ca ținte și femei ca sfinte.
