De la șanțul satului la Parlamentul European, pupincurismul a devenit marca înregistrată a românului de carieră, servit rece și cu lingurița
Dacă ar fi să avem un brand de țară sincer, autentic, care să nu insulte inteligența vizitatorilor străini cu frunze stilizate și slogane despre grădini, acela ar fi fără îndoială pupincurismul. Pentru că nimic nu definește mai bine spiritul nostru dâmbovițean decât această formă subtilă de auto-umilire practică, elevată până la rang de artă, religie și uneori politică externă.
Pupincuristul român nu e un simplu lingușitor. Nu. E un organism complex, un mamifer social cu instincte de slugă, adaptabil, agil și capabil să simtă în ce direcție bate vântul puterii de la distanță. Îl recunoști după mersul umil, dar sigur, mirosul de oportunism ieftin și capacitatea incredibilă de a-și modifica opinia în funcție de interlocutorul cu cel mai mare salariu sau scor electoral.
Pupincurismul naiv-ortodox
Primul contact cu această specie se produce încă din copilărie. În școala primară deja se învață cum se pupă în fund învățătoarea pentru o steluță sau o bulină roșie. De acolo, evoluția e rapidă. Apare pupincurismul naiv, cu accente ortodoxe. E practicat de țăranul digitalizat care, odată ajuns pe Facebook, postează citate din Biblia greșit tradusă și pupă în cur orice politician care „ne dă pensii, dom’le”. Conservator până la ADN, pupincuristul ortodox crede că e o virtute să stai în genunchi. Nu se știe exact dacă termenul s-a transmis pe cale orală sau bucală, dar având în vedere nivelul de alfabetizare al practicanților, e clar că scrisul n-a avut prea mult de-a face cu perpetuarea acestui ritual ancestral.
Pupincurismul feudal de breaslă
A urmat epoca breslelor, când românul și-a dat seama că, dacă tot își pupă șeful în fund, ar putea primi în schimb ceva mai mult decât o privire disprețuitoare. Așa a apărut pupincurismul de breaslă: „sărut mâna, șefu’, ce frumos v-ați pieptănat azi, să trăiți!” Din vremurile în care slugile pupau cizmele boierului, am ajuns în vremurile moderne în care middle managerul pupă mailul CEO-ului la 23:57, ca să pară harnic și dedicat.
Astăzi, pupincurismul feudal trăiește liniștit în corporații, sub forma „feedbackului pozitiv” și a „recunoașterii meritelor colegilor”, practicat exclusiv cu scopul de a avansa pe scara ierarhică, preferabil peste cadavre și concedieri colective.
Pupincurismul proletar, de partid
Pe vremea comunismului, pupincurismul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, fiind susținut de stat, promovat în școli și premiat cu apartamente în Drumul Taberei. Nu era suficient să pupi curul Partidului, trebuia să și torni la Securitate cum l-a pupat altul greșit sau insuficient. În zilele noastre, pupincurismul de partid s-a reinventat. Se numește „sprijin politic”, „consultanță electorală” sau „loialitate față de valorile democratice”. În esență, același lucru: pupi, primești. Nu pupi, pa și la gară. Cu cât pupi mai jos, cu atât urci mai sus.
Pupincurismul de elită (impropriu zis)
Elita românească – o combinație între aristocrație de carton, analfabetism funcțional și poze cu diplome false – nu putea rata ocazia să transforme pupincurismul într-o artă diplomatică. Practicat în epoca fanariotă la Înalta Poartă, astăzi a fost adaptat pentru Bruxelles, Washington, Strasbourg și, uneori, Beijing. Trimiși speciali în misiuni de pupat internațional, politicienii români se rotesc cu grație între fundurile diferitelor cancelarii, așteptând să li se arunce un rest de fonduri europene sau măcar un post la ONU.
Se numește „pupincurism de elită”, dar ar fi mai cinstit să-i spunem „servilism de lux”. Căci elitele noastre nu conduc, ele se gudură. Nu negociază, ci imploră. Nu construiesc, ci pupă.
În concluzie, dacă am fi sinceri cu noi înșine, n-am mai încerca să vindem turiștilor legende cu Dracula, castele bântuite și păduri virgine. Am vinde experiențe autentice: „Vino în România, simte pe pielea ta pupincurismul tradițional! Privește cum se pupă în fund în stil rustic, feudal, corporatist sau europarlamentar!”
Un popor care a pupat atât de mult și cu atâta constanță nu mai are piele pe buze, dar are o mare tradiție. Și dacă tot ne caută străinii pentru experiențe locale, hai să le dăm ceva real. Nici nu costă mult, că oricum ne oferim voluntar.
Hai noroc și să trăiască Națiunea Pupaților!
Notă:
Aceasta este o adaptare a unui text pe care l-am scris și publicat în perioada în care frunza Elenei Udrea devenise logo-ul României , alături de sloganul ,,Explorează grădina Carpaților” reprezenta brand-ul de țară al României.
Frunza a trecut, puoincurismul a rămas dintotdeauna și va dăinui pe vecie.
